Mănăstirea Tismana
Despre Părintele Ghelasie am aflat, cu ani în urmă, de la Părintele Ieromonah Valerian (fostul actor Dragoş Pâslaru, "ucenicul cel mult iubit"), care - atunci când ne-am revăzut - şi-a cerut iertare de la fiul nostru, Theodor, pentru graba cu care i-a vorbit: "Sunt ca puricele ce sare de la un om la altul." În deschidere, ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a punctat câteva idei centrale în gândirea Pr. Ghelasie: "memoria creaţiei este chipul lui Dumnezeu, al Aceluia Care avea să vină, după care am fost creaţi - sau, mai bine: pecetluiţi - noi, oamenii" "deşi creează iluzia de libertate, răul îngustează libertatea, în timp ce binele lărgeşte libertatea". Pr Dan Popovici (din Braşov) a vorbit despre "domesticirea nomadului". Astfel, nomadismul nu este atât o dimensiune exterioară, cât una interioară. Este chiar mintea omului, cea "nomadă şi fugară", "din fire pribeagă". Mintea ne fuge în "norii gândurilor", departe de Dumnezeu, fără să-L mai "respire". Şi atunci, "ne-am pierdut minţile". Cel mai greu demers: păzirea minţii ce fuge-n alte părţi, păstrarea unei continuităţi. Efortul Sfinţilor Părinţi este acela de a aduce mintea omului înapoi "în casa Tatălui", de a o întoarce mereu înapoi, în Biserică. Thomas Mann: "Dă valoare clipei!" (sau: Carpe diem!), care-i totuna cu a fi viu. Pentru că viul şi atenţia sunt una. Cioran: "Neantul - iată atenţia absolută." S-a vorbit apoi despre "nomadismul elevilor", despre neputinţa de a duce la bun sfârşit firul atenţiei. Pr. Varsanufie de la Pătrunsa (unul dintre monahii români care petrec cel mai mult timp în pustie) şi-a amintit cum Pr. Ghelasie se închina şi îşi făcea cruce în faţa fiecărei noi pagini pe care o citea. Tăcerea, retragerea (în "altarul inimii noastre") - iată "salvarea omului contemporan", după avva Ghelasie, în faţa căruia "nu puteai fi mediocru, risipit". Editorul şi poetul Florin Caragiu a actualizat îndemnul cuviosului de la Frăsinei: "Taina trebuie ferită de vulgarizare!". Pr. Ieronim de la Oaşa a răspuns că "orice exegeză este o formă de vulgarizare". Şi a vorbit apoi despre semnificaţia noţiunii de patrie: "tot ceea ce aparţine tatălui".
Fostul dascăl universitar de greacă veche, Ion Pătrulescu, a arătat că "în antichitate, şcoala era apanajul aristocraţiei". Astăzi, când "se dă o luptă acerbă pentru sufletul copiilor", vedem cum învăţământul superior reflectă "chipul degradării educaţiei episcopale", următor schismei bisericeşti din 1054, când şcolile apusene au început să se transforme treptat, din şcoli episcopale, în unversităţi. După 1054, explica Pr. Ieronim, sacerdotul nu mai era privit drept "moş" (adică învăţător), ci - în Occident - un "stăpânitor pământesc". Biserica se transformase dintr-o putere ce susţinea sufletul omenesc, într-o putere ce stăpânea pe cei toţi într-un duh tiranic, "cu o autoritate ce nu era a jertfei, a duhului sfânt". "Şcoala de catiheţi", despre care scria şi Ion Creangă în secolul al XIX-lea, urmărea să-i deprindă pe elevi cu cititul ceasurilor (rugăciunilor potrivite ritmului liturgic), cu "rugăciunea neîncetată". Creangă, însă, a surprins momentul reformării şcolii româneşti, când învăţătorii nu mai aveau în vedere închinarea, pentru că elevii urmau să fie simpli meseriaşi. Acum, comenta Pr. Ieronim, elevii din România (dar numai din România?) sunt pregătiţi să devină forţă de muncă pentru, eventual, multinaţionale. Cândva, se credea că "patria noastră este biserica", că "sensul vieţii e slăvirea lui Dumnezeu" "toată viaţa românească a fost centrată pe biserică". (Mi-am amintit, involuntar, versurile lui Ioan Alexandru din Imnele Transilvaniei, din care compozitorul Adrian Enescu a decupat versuri răzleţe pentru poemul său pop simfonic, Basorelief: "când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său / şi creşte-n ceilalţi în armonie").
Patria, adică politeia, sau "modul de a fi cetăţean". Platon vorbea despre "un tip ideal de om, nu de stat", căutând "republica din om, nu omul din republică". (N-am înţeles apoi de ce reprezentările iconografice ale lui Dumnezeu "Cel Vechi de zile" sunt "carpatine", iar cele treimice, sub forma ospăţului de la stejarul din Mamvri, sunt "imperialiste". Sau de ce pricesnele ar suna uimitor dacă ar fi cântate pe melodii de doină.) Pr. Valerian Dragoş Pâslaru şi-a început intervenţia cu o glumă: "Am fost un rebel, acum sunt un tembel!", după care a spus că Pr. Ghelasie - "părintele marginilor" - a încercat să recupereze ceea ce societatea şi biserica abandonase. Şi a reamintit tetralogul ghelasian: "Nu te alarma, nu te contrazice, nu blama răul şi nu-ţi mărturisi neputinţele!"
După dealuri
Pentru că dl. Liviu Bogdan (dascăl universitar, unul dintre principalii organizatori) afirmase că pe studenţii de azi nu-i mai câştigi cu o carte, ci - eventual - cu câte un film, Pr. Valerian (care - ca fost actor - înţelege într-un fel aparte semnificaţia videocraţiei din vremurile noastre) s-a gândit să mă scoată la tablă şi a propus să recomand "câteva filme ortodoxe", filme ce poartă cumva semnele isihiei, ale ascezei, ale desprinderii de "lumea dezlănţuită". Aşa că, din spectator am devenit - pentru vreo zece minute, chiar înainte de a pleca înapoi acasă - vorbitor. Adevărul e că nu cred în "filme ortodoxe", mai exact în semnificaţia superficială, decorativă, "confesională" atribuită acestei sintagme. Şi nu cred în liste, ci doar în - eventual - propuneri, sugestii, dar nu de filme, ci de modalităţi de abordare. De-aceea am început prin a spune că, în aceste zile, în Bucureşti, se află în desfăşurare un festival de film românesc pentru nevăzători. O serie de filme (între care Medalia de onoare, După dealuri şi Aferim!, care-mi sunt cele mai dragi) au fost "accesibilizate" (cu ajutorul unor comentarii suplimentare ce descriu - sumar - ce se petrece pe ecran, la nivel de imagine) pentru a putea fi înţelese mai bine de cei nevăzători. În calendarul Bisericii (stil nou), evenimentul coincide - pentru o zi - cu praznicul dedicat vindecării orbului din naştere, de către Hristos. Mă întreb şi - retoric - i-am întrebat pe cei prezenţi în sala de conferinţe a Mănăstirii Tismana cum anume ar putea fi "accesibilizate" filmele pentru văzători (mă rog, pentru cei care, asemenea fariseilor, pretind că sunt văzători). Există o astfel de "accesibilizare universală" a unui film? Dacă există, eu nu am aflat-o. Ceea ce am aflat e doar un public variat de spectatori de film, interesaţi ba de poveste, ba de actori, ba de peisaje, ba de muzică ş.a.m.d. Câţi sunt pregătiţi să înţeleagă, să accepte că filmul este un limbaj (sau un meta-limbaj)? Că filmul - ca şi rugăciunea - este mai aproape de poezie decât de proză (atunci când nu este constrâns de cel care-l face să-i exprime ideologia, transformându-l într-o lozincă). Dar câţi mai sunt pregătiţi să se apropie de poezie? Iar poezia, spre deosebire de film, are în spatele ei mii de ani, pe când tradiţia cinematografului (care a apărut în anul 1895) este, prin comparaţie, infinit mai scurtă.
Părerile sunt împărţite. Filmele care pun probleme (filmele de expresie, filmele de autor) "dezbină", stârnesc polemici. Dar nu dezbină însăşi icoana? Iată, în chiar cuprinsul Bisericii nedespărţite, aşa cum s-a arătat şi în acest colocviu, o mare parte preferă tabloul religios (şi pe Dumnezeul Cel Vechi de zile) icoanei (reprezentărilor bizantine sau nu, dar care nu ilustrează, ci transfigurează evenimentul ecleziastic). Şi filmul, şi icoana - atunci când nu sunt nişte simpliste reprezentări plasticizante - se adresează unor oameni liberi, nu unor robi (ai propriilor prejudecăţi). Călăuzirea în lumea filmului (atunci când nu ţine de marketing) îmi pare foarte asemenea homeopatiei. Amândouă sunt metode personalizate ce presupun o relaţie directă, personală, a spectatorului cu eventuala călăuză. Poţi recomanda, la grămadă, o serie de titluri sau de autori, însă treptele atât de diferite de "aşezare duhovnicească", de aşteptare, prejudecăţile etc. nasc, invariabil, o multitudine de păreri. Care de care mai năstruşnică ori mai radicală.
Care este calea? Aceea de a căuta să vezi (înţelegi, desluşeşti) un film "precum este", iar nu aşa cum - datorită "orbirii" - ţi se pare că este. Am mai spus că - dacă e să vorbim despre "filme ortodoxe" - minunate cu adevărat nu mi se par atât filmele lui Andrei Tarkovski (sau Tenghiz Abuladze sau Serghei Paradjanov ori ale lui Mircea Săucan, Lucian Pintilie sau Cristian Mungiu) şi cu atât mai puţin ultimele filme ale lui Pavel Lunghin (Ostrov, Ţarul), acestea din urmă excesiv de moraliste, de "ortodoxe" "ca la carte". Mult mai surprinzătoare găsesc că sunt filmele unora ca Luis Bunuel, Federico Fellini, Robert Bresson, Ingmar Bergman, Pier Paolo Pasolini, Akira Kurosawa, Iasujiro Ozu sau Kenji Mizoguchi - Nazarin, Viridiana, Simion al Deşertului, Calea Lactee, La dolce vita, Giulietta şi spiritele, 8 1/2, Repetiţia de orchestră, Amarcord, Lumină de iarnă, Fragii sălbatici, Persona, A şaptea pecete, Evanghelia după Matei, Urda dulce, A trăi, Rashomon, Cei şapte samurai, Dodeskaden, Poveste din Tokyo, Povestirile lunii palide după ploaie. Şi încă altele, desigur. De ce? Pentru că în Occidentul secularizat sau în Extremul Orient te-ai aştepta să găseşti mai greu (sau chiar deloc) semnele firescului, ale omenescului, necontaminate de ideologii. Din fericire, nu e chiar aşa. Nu există un spaţiu bine definit (geografic, cultural) unde rodeşte, în abundenţă şi nestingherit, mărturisirea (cinematografică) ortodoxă.
Iată, doar în ultimul an, câteva filme din toată lumea ce problematizează (ca expresie filmică, nu ilustrativ-artizanal) căutările omului dintotdeauna, raportarea sa la rău, la izvoarele de viaţă şi chiar - involuntar, desigur - la tetralogul Pr. Ghelasie: Leviatan, Somn de iarnă, Ida. Unii din sală le-au văzut şi le îndrăgesc - le-am putut citi asta pe chipurile destinse, pline de bucurie, când au auzit pomenite aceste titluri. Şi chiar Aferim!, care (la fel ca După dealuri) solicită spectatorul să gândească, să descopere pentru sine ce semnificaţie are ceea ce vede (în ciuda campaniei de presă care, într-un fel sau altul, încearcă să impună o anume grilă de interpretare). M-am referit, în încheiere, la scurtmetrajul aceluiaşi Radu Jude, O umbră de nor, pentru atmosferă şi tema sa extrem de actuală, indiferent de contextul social-politic: complacerea într-o anume stare călduţă de religiozitate, ca jalnic substitut pentru starea de trezvie, de atenţie, pe care - în duhul Sfinţilor Părinţi - şi Pr. Ghelasie o considera crucială pentru om.
Aferim!
La despărţire, Theodor a cântat la nai câteva sârbe şi hore (în curtea mănăstirii, dar - la invitaţia ieromonahilor de la Pătrunsa - şi în răcoarea pronausului din biserica mănăstirii), cu vocea Psalmul 102 (aşa cum l-a învăţat, în timp, de la maicile de la Cebza) şi - tot la nai - tema muzicală (a lui Adrian Enescu) din filmul Umbrele soarelui (de Mircea Veroiu), în care sinonimul (sau antonimul?) Părintelui Valerian de acum, actorul Dragoş Pâslaru, juca - pe la mijlocul anilor '80 - rolul principal.