Nyári Mozi Szinházi Közösség din Voivodina, Serbia, a prezentat două mini-piese de puternic impact emoţional, construite de Attila Antal şi Dénes Döbrei în maniera ce aminteşte de coregrafia întreţinută de Josef Nadj din Paysage inconnu. Sursele de inspiraţie pentru aceşti creatori sunt diverse, de cele mai multe ori pornesc de la ideile unor artişti în vogă, poeţi, oameni de teatru. Un reper ar fi regizorul american Robert Wilson şi altul poemul în proză al lui Otto Tolnai. Fanteziile vizual-coregrafice ipostaziază fragmente itinerante din viaţa de cuplu, puse în evidenţă de cei doi interpreţi: Heni Varga şi Dénes Döbrei. Limbajul corpului păstrează o unitate stilistică pe tot parcursul reprezentaţiei, inducând gravitate mişcării, evitând comicăriile sau vulgarizarea. Proiecţiile video, muzica şi cele câteva elemente de recuzită (un scaun, o cămaşă, o cutie bizară, o pungă de plastic umplută cu apă, o floare) construiesc un ansamblu funcţional de mijloace expresive în măsură să servească ideea regizorală.
Cele două acte mozgás-tánc stau sub semnul fragmentarismului ca rezultat al trăirii pe secvenţe a experienţelor vieţii. Primul act, Five for Two - o carte scrisă fără carte, se vrea "o relatare" de la firul ierbii a fiorului existenţial, a saltului în vegetal şi taină, a integrării cuplului în fluxul germinativ. Legat ombilical de picătura de apă, miracolul seminal începe sarabanda vieţii într-o înlănţuire-hărţuire-legănare ce proiectează în fabulos etapele convieţuirii. Zeus (invizibil) îi fericeşte pe cei doi cu o bizară cutie a darurilor. Ea e purtată deliberat de parteneri ca simbol al legământului, ca povară (Sisif sau Atlas) sau ca depozit de acumulări cantitative (materiale sau afective). Ea se dovedeşte a fi o cutie a Pandorei din care se ridică doar praful. Sugestiile avansează pe linia unor subtile reprezentări vizuale precum interdependenţa sau subjugarea (jocul cu sfoara), tribulaţiile amorului şi arderea etapelor (inegale fâşii de pânză albă înşirate pe sârmă), care dispar una după alta.
Aria căutărilor se restrânge în al doilea act - Împreună. Partenerii au gustat din fructul oprit (ba chiar l-au mâncat, după cum se vede pe ecran, fără să se ajute de mâini) devorându-se reciproc, zvârcolindu-se pătimaş până la împlinirea în statornicia iubirii. Statornicie care decupează în spectacol o scenă statică de 20 de minute, provocând iritarea spectatorilor. Timp de 20 de minute, Heni Varga şi Dénes Döbrei stau în picioare, îmbrăţişaţi, în mijlocul scenei. Eclerajul se modifică lent, dar ei rămân nemişcaţi. Se mizează pe şoc, evident. Partenerii se privesc intens în ochi. Da, de acord, asta înseamnă să fii "împreună". Dar scena e trenant de lungă. Efortul mişcării se degajă în non-mişcare. Se caută poziţii brâncuşiene ale feţelor înlănţuiţilor în sărut. Se abuzează de răbdarea spectatorului. Şocul e maxim pentru un spectacol care înlătură orice convenţie, găsind o soluţie-surpriză, derivată din ansamblul limbajului nonverbal: armonia regăsirii simetriilor cuplului. Ţinuta artistică a interpreţilor salvează scena din derizoriu. După această împlinire tracasările continuă, căutările continuă, şablonizările continuă. Trăirile nu mai fuzionează, se instalează răceala uzanţelor. E o înscriere în ritmicitatea robotizată a vieţii.
Heni Varga şi Dénes Döbrei dau dovadă de înalt profesionalism şi responsabilă asumare a mesajului conţinut în demersul lor artistic. Un travaliu impresionant ce presupune multă dăruire, inspiraţie, talent. Calităţi evidente la cei doi protagonişti veniţi din Voivodina şi la realizatorii dipticului.