Ei bine, ne-am dus într-un suflet la Batman begins să ne convingem că lucrurile stau aşa cum am auzit noi: în flăcări, întunecate, însuşi mitul renăscut, realist (!), pe scurt povestea ultimă şi totală a personajului pe jumătate freak, pe jumătate animal, dar complet supererou. Indiscutabil, am aflat de ce Batman e Batman şi nu Mouseman sau altele... pentru că el, când era mic, a fost speriat de moarte de nişte lilieci. Apoi, când a crescut mare şi sătul de rele, s-a aruncat în braţele criminalităţii, sperând să îi înţeleagă natura şi de acolo l-a preluat o grupare tibetană (da!) suprasecretă care îi făcea ceva lumii, nu ni se spune ce, pretext de vizionare o oră jumătate. Dar marea şi cumplita problemă este că Gotham-ul nu e câtuşi de puţin... gotic. Nespus de tristă descoperire... Compensează puţin Christian Bale care atunci când spune (urlă, mîrîie,... pe-acolo) primul “I am Batman!”, îţi trece prin cap că ar putea fi adevărat... Flăcări sunt destule, începutul este într-adevăr realist dar lucrurile nu se mişcă atât de repede pe cât ţi-ai putea dori. Probabil regizorul Christopher Nolan merge pe ideea că “orice început este greu” şi că filmul trebuie văzut ca să ne eliberăm de începuturi. Asta e, sper, promisiunea pe care cartea (de vizită) cu Jocker-ul ne-o face la final.
La capitolul senzaţii tari ar putea intra Blueberry, asta dacă faci abstracţie de scenariu, de majoritatea personajelor şi de scene făcute parcă după filme western româneşti. Povestea lui Blueberry, un cowboy francez destul de cool (Vincent Cassel aici fără Monica Belluci), dar bântuit de o ciudată şi înfricoşătoare amintire, excelează vizual într-o natură a puterilor vii, în care munţii se prăvălesc tăcut peste văi, aşa cum o fac în fiecare zi, şi unde locuieşte lumea de dincolo. Acvile ce rup din braţul ce le ţine, psihedelice tari, un Michael Madsen villain fascinant şi morbid, incredibile viziuni şamanice şi o Juliette Lewis explicit goală, nu neapărat sexi, dar foarte interesantă.
Cea mai bună alegere rămâne însă The Hitchhiker's Guide to the Galaxy, ecranizarea bestsellerului cu acelaşi nume al brianicului Douglas Adams. Întâi şi întâi delfinii părăsesc pământul ceea ce, dacă ar mai fi timp, ar da tuturor de gândit. Apoi Pământul este spulberat. Dar autostopistul galactic nu e de fel un rezultat nefericit al distrugerii Pământului de către vogoni, un soi de drumari ai galaxiei, a căror autostradă trece prin mijlocul planetei noastre, ci un concept bine fundamentat în Ghidul cu acelaşi nume. El funcţionează după un sistem milenar şi foarte precis, iar riscurile vieţii sale sunt multiple pentru că navele cosmice nu agreează prea tare autostopiştii. Şi de aceea trebuie să aibă mereu la el un prosop şi mai ales să nu intre în panică. Filmul nu iese o secundă din absurdul generos pe care îl oferă, ducându-şi eroii într-o călătorie care începe pe Pământ, continuă într-o navă condusă de Preşedintele galaxiei, un individ cu două capete, dar, paradoxal, fără prea mult creier şi total sărit de pe fix (evident Sam Rockwell - Confessions of a Dangerous Mind) şi se încheie suav pe şantierul de galaxii al lui Billy Nighy, unde Pământul are un... back-up. Happy end!