Zilele Filmului Românesc (VII): Realităţi paralele - Un etaj mai jos la TIFF, 2015

Ca în filmele anterioare, Radu Muntean gândeşte şi pentru Un etaj mai jos personaje care trec printr-un moment deosebit al existenţei lor, pe durata a una sau cel mult câteva zile - sunt oameni de condiţie medie, atât financiară cât şi cognitivă. Ce se schimbă e estetica în care protagonistul e surprins de cameră. Directorul de imagine, Tudor Lucaciu (aceeaşi poziţie la Hârtia va fi albastră; Boogie; Marţi, după Crăciun) se aliniază tendinţei de a focaliza pe un singur plan din cadru - probabil fără să ştie că aceasta avea să devină între timp dispoziţia unora dintre cineaştii autohtoni buni; prin această tehnică, surprinde aproape exclusiv zona-din-mizanscenă în care se află Teodor Corban (cel care făcea un alt rol esenţial şi ducea în spate Aferim!, acum mai puţin de jumătate de an). Aici, actorul ieşean îl interpretează pe Pătraşcu, genul de cetăţean middle-class extrem de atent la lumea în care trăieşte, cu soţie şi copil-adolescent înnebunit de tehnologie. Dimineaţa, aleargă în parc alături de câinele lui - vrea să slăbească, pe când animalul lui de companie trebuie menţinut în formă, pentru că participă la turnee canine. Apoi, vine acasă în Dacia lui roşie, autentic-românească, se îmbracă lejer, de lucru, şi merge la RAR, unde stă cam toată ziua. El şi soţia lui au o firmă de înmatriculări auto, fac munca de birou acasă şi cunosc mersul - băgatul în faţă la cozi, vorbitul cu cine trebuie, împinsul plicului-la nevoie, mici înţelegeri la limita legalităţii, sunt activităţi obişnuite pentru Pătraşcu. El este un genul de descurcăreţ, amabil când trebuie, care ştie să rezolve lucruri, care ţine situaţia sub control. Însă, întreg aranjamentul i se zdruncină când devine unicul martor al unei crime în blocul unde locuieşte.

În manieră hitchcockiană, Muntean concepe un antagonist intruziv, care nu ameninţă direct, ci se comportă în aşa fel încât să creeze disconfort. La un nivel puţin pastişat, Vali (Iulian Postelnicu) seamănă cu Norman Bates (din Psycho), numai că deznodământul laolaltă cu latura psihotică a lui nu sunt atât de exagerate şi de şocante, aspecte minimalizate voit, în dauna invadării căutate a comentariului cotidian. Ce face Muntean, e să creeze întru transgeneric, luând câte puţin de la comedie, dramă, thriller, psiologic etc. - reuşind o simbioză aproape perfectă. Tensiunea, creată de la prima secvenţă, explodează rapid şi e menţinută astfel prin diverse aşa-zise artificii, cum e fuga continuă a lui Pătraşcu de confruntarea cu Vali, cadre filmate într-o beznă totală sau parţială, probleme secundare ivite în viaţa de zi cu zi a protagonistului, istorii auxiliare, personaje episodice menite să fie piste false - de pildă, prietenul poliţist al lui Pătraşcu, pe care îl vizitează fără ca ceva să se concretizeze în direcţia denunţării crimei. Radu Muntean este şi co-scenarist, alături de Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu; cei trei imaginează firul narativ ca o suită de evenimente mai mult sau mai puţin importante în drumul spre rezolvarea, atât cât este aceasta, a problemei. Fundamentală este incertitudinea spectatorului cu privire la care eveniment va schimba ceva şi care e doar o alarmă rămasă nedeclanşată.

Alegerea lui Pătraşcu de a nu interfera peste afacerile celor din jur, de a nu dori să se expună, nu trebuie privită neapărat ca o dispariţie "a simţului responsabilităţii sociale, apartenenţei la o comunitate" (Andrei Gorzo, în Dilema Veche), ci mai degrabă ca o trăsătură umană pe care unii oameni o au - nefiind interesaţi de scandal, de intrigă şi de editorializarea lor, aceştia aleg să tacă tocmai pentru că simt că nu trebuie să controleze absolut totul în lumea în care trăiesc. Singurul moment în care ar interveni ar fi când persoana lor ar fi atinsă direct, într-un fel sau altul. De aici şi izbucnirea din final, care apoi e reinterpretată de Pătraşcu în faţa familiei, când spune că totul s-a întâmplat "în doi timpi şi trei mişcări", că nimeni nu a intervenit - de fapt, această convingere, bazată pe un neadevăr clar, surprins de cameră, e construit-însuşită cu un scop; cel puţin două persoane au intervenit, numai că Pătraşcu îşi reformulează evenimentul în aşa fel încât să fie aproape de concepţia lui inactivă, dezinteresată social: el trebuie, pentru propria linişte sufletească, să modifice istoria, aşa că o expune din perspectiva care i se potriveşte, din perspectiva a ceea ce ar fi făcut el dacă ar fi asistat la o încăierare. El nu ar fi intervenit, motivând tocmai că totul s-a consumat prea repede, că situaţia l-a depăşit, aşa că ce rost ar mai fi avut să o facă? Până la urmă, relatarea lui este exact aşa dintr-un soi de mecanism de protecţie: îşi însuşeşte povestea cum îi e mai comod, pentru ca, în eventualitatea în care ar trebui să o reafirme peste ceva timp, să îi fie la îndemână, să nu gafeze schimbând elemente din interiorul ei - să mintă, îi e mai uşor decât să înfrunte adevărul, creându-şi în chiar secunda ulterioară confruntării varianta alternativă a poveşti; varianta pe care peste ceva timp o va ţine minte ca cea care chiar s-a întâmplat. Astfel, filtrând-o prin acest mecanism de apărare, banalizând-o, o face mai uşor de înmagazinat, de acceptat. Un etaj mai jos e tocmai despre cum fiecare ne recompunem o realitate paralelă, cu care putem trăi fără să înnebunim.