Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, promoţia 2012, clasa Conf. Univ. Dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP la secţiunea Individual cu textul Sonata sunetelor primordiale de Kurt Schwitters.
Lorena Copil: Ce ţi s-a întâmplat de la HOP 2014 încoace?
Dana Marineci: S-o luăm cronologic. În urma atelierelor susţinute de Andrea Gavriliu la HOP 2014 a rezultat un show coregrafic ce avea ca temă motto-ul Galei Hop 2014 "Fii om, nu personaj!". Am avut două reprezentaţii cu el la Teatrul Excelsior în cadrul FNT 2014. De curând împreună cu Andrea, am început să lucrăm la el şi să-l transformăm într-un spectacol de sine stătător. Dacă totul va decurge conform planului, va fi găzduit de către CNDB.
Experienţa de la Hop 2014 mi-a dat încrederea şi curajul de a mai fi o dată singură pe scenă, la Gala Star, susţinând un one-woman show, XXE-uri, după două texte de Alina Nelega în regia Irinei Crăiţă-Mândră. Spectacolul a fost premiat atât la Gala Star, cât şi la Festivalul Avanscena unde a primit Best One-Woman Show. Ulterior am aplicat la o finanţare ARCUB şi astfel din toamna lui 2015 se va juca în Bucureşti.
Tot în toamna lui 2015 va avea loc la TNB şi premiera spectacolului Eden de Eugene O'Brien în regia Cristinei Giurgea. Acest spectacol a fost realizat în colaborare cu Ambasada Irlandei prin programul Irish Theatre Bursary şi lucrul la el mi-a oferit foarte multe bucurii. M-am reîntâlnit cu colegi de generaţie: Ana-Bianca Popescu, Andrei Huţuleac, Silviu Mircescu, Oana Puşcatu. Am cunoscut nişte actori minunaţi: Victoria Dicu, Silvian Vâlcu, Mădălin Mandin, Cătălin Nicolau şi am avut şansa de a o întâlni pe Cristina, un regizor cu o forţă incredibilă şi cu o energie molipsitoare. Alături de ei mă simt acasă.
L.C.: Dacă ar fi să petreci o zi cu personajul preferat, cum ar arăta aceasta?
D.M.: Aici e o discuţie mai amplă. Nu am un personaj preferat. Mi s-ar părea nedrept. E ca şi când ai întreba o mamă pe care dintre copiii ei îl iubeşte mai tare. Am simpatii şi antipatii, sunt personaje care ştiu că m-ar solicita mai mult decât altele şi în mod evident atracţia pentru astfel de roluri e foarte mare. Eu o numesc voluptatea căutării. E ca la un joc de-a v-aţi ascunselea: unele personaje se ascund foarte bine şi îţi ia mai mult timp să le descoperi şi altele sunt la vedere, se lasă prinse uşor. Le iubesc în egală măsură pentru că mă lasă să le trăiesc viaţa. În plus eu nu trăiesc cu ele doar o zi, trăiesc luni, poate dacă ne înţelegem bine... ani.
L.C.: Ce-ţi stârneşte interesul?
D.M.: Tot ce ţine de transformare, de adaptabilitate, de munca ta cu sinele. Toate acestea fiind evident corelate cu meseria pe care mi-am ales-o. Când crezi că nu mai ai unde să întinzi coarda, că o să se rupă şi că oricum o să te loveşti în urma impactului, ajungi să descoperi o poziţie în care nu o să te doară atât de tare sau poate chiar deloc. Puterea îmi stârneşte interesul, puterea ca forţă lăuntrică.
L.C.: Ce-ţi place la oamenii pe care-i întâlneşti?
D.M.: Îmi place să-i fac să râdă. Când râd cu un om, râsul ăla de nu mai ai aer, ştiu că am atins una dintre cele mai mari forme de intimitate. Când cunosc oameni noi testez asta de fiecare dată. Până la urmă e vorba de chimie. Şi asta facem, fie că ne dăm seama sau nu, testăm constant chimia dintre noi.
L.C.: Ce trebuie să înţeleagă un om dacă vrea să facă teatru?
D.M.: Că fără autoironie eşti pierdut. Că e o meserie care te obligă să fii în pemanenţă conectat. Gândul trebuie să preceadă vorba. Mulţi spun că actorii nu au cum să fie evaluaţi, că e o meserie subiectivă. Aşa e. Dar valoarea este întotdeauna incontestabilă.
L.C.: De ce ţi-e frică?
D.M.: Mi-e frică de frică pentru că teama este sursa eşecului. Încerc să mă eliberez de acest lucru. Câteodată reuşesc, câteodată nu. E tot un exerciţiu cu tine.
L.C.: Ce te stimulează?
D.M.: Licărul unei evoluţii. Conceperea unui rol. Momentele de la repetiţii când simţi că toată echipa e închegată şi există o energie comună. Şi cel mai tare şi mai tare îmi place să mă arunc în a face lucruri pe care le etichetez iniţial ca fiind imposibile. Cred că asta e o formă de autostimulare.
L.C.: La ce n-ai putea să renunţi?
D.M.: Aş minţi dacă aş spune că există lucruri la care nu aş putea renunţa. Cu toţii putem renunţa la orice. În momentul în care zici: "NU pot să renunţ la...." te blochezi, te autolimitezi. Voiam să scriu că n-aş putea să renunţ la mine, dar şi asta e o minciună. Cum am zis si mai devreme, oamenii sunt adaptabili, se transformă.
L.C.: Ce te face fericită?
D.M.: În fiecare zi descopăr ceva nou. Fericirea nu e un scop în sine, ea e în noi (ştiu că sună a citat motivaţional, dar cred cu adevărat în asta). Problematic e până accepţi şi înţelegi. Trebuie să fii deschis. Atât.
L.C.: Dragă publicule...
D.M.: Tu ne eşti co-partener pe tot parcursul existenţei noastre ca actori. Or să mai fie certuri, or să fie împăcări, dar te rog nu-ţi pierde curiozitatea. Şi încă ceva: fii sincer!