Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de teatru Undercloud, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Singura ta şansă - La ţigănci la Undercloud, 2015


august 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce (te) faci atunci când nu eşti pregătit pentru o anumită experienţă? Care se poate dovedi fundamentală, o adevărată iluminare. Ce faci dacă este singura ta şansă de a avea acces la tipul respectiv de cunoaştere? Variante de răspuns (sau mai bine zis: mai multe întrebări deschise) prezintă textul lui Mircea Eliade, La ţigănci, iar punerea sa în scenă păstrează atât atmosfera de mister din nuvelă, cât şi suspansul tragic generat de ceea ce i se întâmplă lui Gavrilescu.

Richard Bovnoczki joacă un Gavrilescu obosit, confuz, care rătăceşte atât fizic (plimbările sale nesfârşite cu tramvaiul, labirintul din bordeiul ţigăncilor, adresele la care, vorba lui George Călinescu, aici nu stă nimeni) cât şi ideatic, revenind obsesiv la aceleaşi amintiri şi frustrări personale. Firea lui de artist (şi vocaţia ratată, căci lucrează ca profesor de pian), Hildegard, colonelul Lawrence... toate sub apăsarea acelei călduri moleşitoare care nu îl lasă să gândească, să înţeleagă. Spectatorii - dar şi celelalte personaje - înţeleg mai mult decât o face Gavrilescu - care, în această distribuţie, are o anumită fragilitate: dată de vârsta sa (căci nu mai este un bărbat tânăr), de pretenţiile sale, de complexe, de sentimentul ratării.

Spectacolul se remarcă prin regie şi prin scenografie: spaţiul de joc este foarte mic, delimitat în mijlocul publicului şi devine un loc uşor claustrofob. Personajele (dar în special Gavrilescu) sunt de asemenea puse sub lupă, căci ochii spectatorilor cad asupra lor din toate părţile, ca şi când ele ar fi nişte exponate, un caz propus spre studiere. Şi într-un fel aşa şi este, pentru că drama lui Gavrilescu este a tuturor: la un moment dat în viaţă ne-am aflat în situaţia de a fi în pragul unei revelaţii, de a întrezări un adevăr fundamental care urma să ne schimbe viaţa din temelii, dar nu am putut să parcurgem drumul până la capăt, să facem alegerea corectă după care, poate, totul ar fi fost foarte frumos.

Scenografia se remarcă prin simplitate şi eficienţă. Spaţiul mic, încadrat într-un chenar negru este deseori gol şi serveşte minimalist ca tramvai, scară de imobil, bordei de ţigănci, grădină de bordei de ţigănci, stradă pe care creşte regina nopţii etc. Un corp mobil de iluminat conferă spaţiului scenic o lumină spectrală, contribuind mult la aura de mister, de necunoscut a evenimentelor. Cele şase uşi care se deschid simultan sau succesiv creează impresia de labirint, de cotloane care îşi ascund secretele faţă de ochii oamenilor de rând: spectatorii şi Gavrilescu.

Scena de început plasează spectatorii într-o atmosferă stranie, tulburătoare: tăcerea dintre Gavrilescu şi călătorul din tramvai (un fel de călăuză pentru profesorul de pian în aventura sa) este punctată prin sunete ritmice (ca bătăile inimii sau ca cele ale unui ceas care anunţă, în orice caz, că ceva foarte important este pe cale să înceapă) şi subliniată de lumina difuză. Încă de la prima scenă, m-am întrebat şi am aşteptat curioasă pentru a vedea cum va fi pus în scenă bordeiul ţigăncilor. Şi este impresionant cum scenografia face atât de multe cu mijloace atât de puţine, dar bine dozate. Ţigăncile nu au portul tradiţional, ci sunt îmbrăcate sobru, părând mai degrabă executanţii unui proces delicat şi cu etape bine stabilite, un adevărat alai de preotese care oficiază un ritual.

Cel mai interesant personaj mi s-a părut baba. Mersul ei lent, loviturile sacadate ale bastonului, trăsăturile feţei estompate de mască, vocea oraculară - toate acestea o impun ca sursă a misterului şi a răspunsurilor, la care Gavrilescu nu va avea însă acces. Este percutant gestul babei prin care aceasta îl apucă pe Gavrilescu de chip, cu o atitudine de sacrificiu ritualic, de devorare, la care renunţă brusc, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, atunci când Gavrilescu devine conştient de ce i se întâmplă.

Cele trei graţii - o ţigancă, o grecoaică, o evreică - sunt atât femmes fatales (şi în sensul propriu) cât şi judecători pentru Gavrilescu. Jocul lor reprezintă testul său: iar el se încurcă în amintiri, în complexul de a fi un artist, în regretele sale. Şi nu înţelege că ceea ce trăieşte este cu totul excepţional. Iar ele trebuie să ateste eşecul.

Rătăcirea lui Gavrilescu începe cu efectele pe care le-a avut jocul ţigăncilor asupra sa, cu bucata de dans contemporan în care bărbatul se loveşte punctând bătaia unei melodii parcă desprinse din cântecele tribale. Apoi, călătoria sa prin Bucureşti aduce la lumină tot felul de specii urbane: vecini, beţivi, mame cu copii, femei în halat de casă, doamne cu căţelul - caricaturi umane care subliniază haosul în care s-a trezit acum Gavrilescu.

Un personaj interesant este şi cel al birjarului (care îşi poartă vehiculul în spinare). Acesta este complice şi călăuză, constituie o rotiţă în imensul angrenaj care se pune în mişcare odată cu vizita la ţigănci. El aşteaptă în linişte pentru a-l conduce pe Gavrilescu în călătoria sa din final.

Piesa are un ritm lent: tăcere, aşteptare, observare. Dar mecanismul ei funcţionează pentru că nu există timpi morţi. Coloana sonoră a spectacolului ridică suspansul şi tensiunea la un nivel ridicat, iar pauzele nu fac decât să le sublinieze. Numai Gavrilescu nu le percepe, sau, dacă o face, refuză să le admită existenţa. Şi continuă să înşire din nou şi din nou aceleaşi lucruri, să se încurce, vorba ţigăncilor. Iar vorbăria lui planează peste toată tensiunea creată. Hildegard, berăria, artistul, căldura, colonelul, tramvaiul...

Aş fi vrut, poate, mai mult mister în scenele bordeiului. Să fie mai ezoteric, mai... transcendental. E singurul minus pe care l-aş putea invoca şi poate că nici nu ar fi justificat. Pentru că stilul piesei este simplu şi clar, fără ornamente, fără excese. Minimalist şi stilizat. Şi reuşeşte bine ce-şi propune, cu mijloacele pe care şi le selectează.

Am rămas de la piesă cu vraja secretelor pe care aş fi putut să le aflu şi n-am făcut-o. Cu atmosfera creată de întuneric, lumina difuză şi bătăile ritmice ale muzicii. Cu imaginea unui Gavrilescu fragil, stors de puteri, confuz, cu mintea înceţoşată. Nepregătit să afle lucruri, să treacă dincolo de propriile păreri, de propriile adevăruri limitate despre viaţă. Îi e frică, spuneau ţigăncile. Şi ne e tuturor, într-un fel. Poate că nu avem toţi ocazia să ni se reveleze misterele universului, nu intrăm în contactul cu sacrul, poate că circumstanţele noastre nu sunt de aceeaşi magnitudine. Dar regretul pentru experienţele ratate (Hildegard-ele din viaţa fiecăruia), care te blochează în trecut şi te fac slab şi nepregătit pentru a mai putea lua parte la experienţe noi, construind un cerc vicios? Cu asta da, cu asta ne confruntăm cu toţii. Câte iniţieri eşuate (pe care nici nu ştim că le-am ratat, de care nici n-am ştiut că erau iniţieri) nu ni s-au întâmplat? Doar că efectele lor poate că n-au fost atât de evidente. Totuşi, ne continuăm călătoria.



 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2015
 Toate articolele despre La ţigănci


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Monica Ploeşteanu


Alte articole

 12 ore de teatru independent la ARCUB - Noaptea Teatrului Independent, 2015, Comunicat de presă
 Piticul de grădină al fiecăruia - Freak Show la Undercloud, 2015, Monica Ploeşteanu
 No hope, no love, no glory - Happy End la Undercloud, 2015, Monica Ploeşteanu
 Artist, geniu şi victimă - Kean la Undercloud, 2015, Monica Ploeşteanu
 Premiile Undercloud, 2015, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2015


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer