septembrie 2015
Festivalul George Enescu, 2015
Adagietto:
Prin martie am renăscut, în termenii muzicii simfonice, printr-o întâlnire neaşteptată cu Mahler. Dezvoltasem inexplicabil un simptom de respingere pentru tot ceea ce însemna muzica simfonică. Consideram că muzica spusese tot ce avusese de spus prin baroc, fără să ştiu că urma o zdruncinătoare, seducătoare schimbare de paradigmă: muzica lui Gustav Mahler.
 
Marţi dimineaţă (1 septembrie 2015) am avut privilegiul să particip la repetiţia Orchestrei Simfonice din Israel, la pupitrul căreia s-a aflat Zubin Mehta. Graţie proiectului iniţiat de LiterNet, "Tineri la repetiţii", am putut fi acolo, să ascult şi să trăiesc Simfonia nr. 9, ultima simfonie finalizată de Mahler în timpul vieţii.
 
Preocupat până la obsesie de ideea că toţi compozitorii săi preferaţi au murit după ce au compus Simfonia nr. 9, Mahler şi-a intitulat a noua lucrare simfonică Das Lied von der Erde, fără să-i acorde vreo valoare numerică şi cu atât mai puţin să poarte în titlu orice trimitere la simfonie. Ceea ce cunoaştem acum drept Simfonia nr. 9 este, de fapt, a zecea simfonie finalizată de Mahler înainte să dispară, ca o ironie a destinului, răpus de afecţiunea cardiacă de care suferea de mai mult timp.

Pe un timp cu temperaturi infernale, am intrat complet epuizată în Sala Palatului. Înăuntru era neaşteptat de răcoare, spre uimirea mea. Cu bătăile inimii căutându-şi încă echilibrul, răcoarea din sală rezona perfect cu începutul funebru, cu pasajul sincopat al Simfoniei nr. 9, un început despre care mai mulţi dirijori renumiţi îl asociază cu ritmul cardiac, făcând referire la suferinţa lui Mahler. Pe acest fundal am descoperit surprinzătoarele note de vals, despre care se spune că ar fi conectate cu o lucrare celebră scrisă de Johann Strauss II, Enjoy Life / Freuet euch des Lebens, şi despre care criticii spun că Mahler ar fi ştiut cu siguranţă. Încă o ironie spusă de Mahler ca-ntr-un aparté şoptit publicului de azi.
 
Enjoy life. În timp ce la acea oră majoritatea oamenilor sunt la serviciu, mă bucuram de intimitatea Sălii Palatului, de intimitatea de la sine înţeleasă a unei repetiţii (în ciuda dimensiunilor sale, Sala Palatului, în mod paradoxal, chiar poate da sentimentul de intimitate atunci când aproape toate scaunele sunt goale). Întreaga orchestră îmbrăcată de vară, în toate culorile, nici vorbă de vestimentaţia de gală, de o eleganţă incomodă. Dirijorul, Zubin Mehta, conducea repetiţia stând pe un scaun foarte înalt, singurul, de altfel, îmbrăcat în negru.

Nu au fost foarte multe întreruperi, aproape că au lipsit cu totul. Un pasaj a fost reluat de câteva ori, de la pupitru auzindu-se indicaţii în engleză despre modul în care vioara ar trebui să înceapă, în tonuri mai joase. În timp ce maestrul discuta cu interpretul respectiv aceste detalii, restul orchestrei formase o rumoare discretă curând oprită de Zubin Mehta prin continuarea concertului. Dacă existau întreruperi, ele erau foarte scurte şi aveau loc la finalul unor pasaje foarte lungi, fără ca artiştii să fie întrerupţi din travaliul interpretării care, intuiesc eu, implică un anume ataşament de ordin metafizic faţă de conţinutul (semantic) al unei astfel de lucrări, de fapt, faţă de conţinutul oricărei lucrări ce atinge adesea corzile sensibile ale unor trăiri de ordin sufletesc. Am admirat foarte mult acest respect manifestat de dirijor şi mi-am amintit că aşa proceda şi Andrei Şerban la repetiţiile Troienelor (văzute graţie aceluiaşi program al LiterNet-ului "Tineri la repetiţii"), dându-i actorului spaţiul necesar pentru a-şi trăi pe deplin experienţa transformatoare, de katharsis. Notasem atunci: "ritualul le era respectat pentru că acele momente erau adevărate manifestări ale sacrului."

Repetiţia continua. Am observat un violonist în dreapta care s-a oprit din cântat şi şi-a notat foarte repede ceva pe partitură. În sală se făcea din ce în ce mai frig. Probabil erau pornite toate instalaţiile de aer condiţionat. Muzica dezlănţuise puternic tot sentimentul funebru, cu o forţă înspăimântătoare. A urmat partea a treia, Rondo - Burleske, şi toată atmosfera s-a schimbat, preluând un ton vesel, amuzant, compozitorul spunând, parcă, aici: "te-am fentat, fior al morţii, uite cum îţi râd în nas!" O stare liniştitoare de calm s-a instalat apoi, după care toată veselia a fost reluată.

Spre final, găsindu-mă cu toate mecanismele de apărare dezarmate, partea a IV-a s-a dezvăluit prin numeroase pasaje dramatice care te puteau lăsa uşor cu respiraţia tăiată. Aveam sentimentul că ascult ceva out of this world. Lăsasem în urmă de mult barocul stilistic spre a primi spre interior, astăzi, forme sublime, pline de contraste, ale unor înălţimi abisale cum doar muzica lui Mahler poate dezvălui. Ce a urmat? Iubire. O mare iubire faţă de viaţă ce te învăluie iremediabil, cu dorul de a mai fi trăit-o încă o dată. Nu ştiam prea bine ce sau pe cine iubeam - muzica, dirijorul, pe cineva din sala? - cert este că e fascinant să-ţi dai seama că eşti atins în timp real de o astfel de "procedură alchimică" prin care sunetele pot transmite un sentiment de iubire care, o dată simţit, te copleşeşte cu totul. Un suspans agonic s-a lăsat apoi în finalul ultimei părţi.

Enjoy life. #Magia există.
  
În concluzie, o astfel de muzică nu poate fi ascultată, pur şi simplu, o astfel de muzică trebuie trăită, măcar o dată în viaţă. Sau, mai bine, o astfel de muzică are capacitatea să scormonească prin suflet, în ce ordine doreşte (aşa ar trebui scris drept avertisment la casa de bilete pentru cei cu inimă rea :)

"Try to imagine the whole universe beginning to ring and resound. There are no longer human voices, but planets and suns revolving." Gustav Mahler
 
 
Adresez mulţumiri respectuoase LiterNet-ului pentru iniţierea proiectului Tineri la repetitii!

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus