Adagietto:
Prin martie am renăscut, în termenii muzicii simfonice, printr-o întâlnire neașteptată cu Mahler. Dezvoltasem inexplicabil un simptom de respingere pentru tot ceea ce însemna muzica simfonică. Consideram că muzica spusese tot ce avusese de spus prin baroc, fără să știu că urma o zdruncinătoare, seducătoare schimbare de paradigmă: muzica lui Gustav Mahler.Marți dimineață (1 septembrie 2015) am avut privilegiul să particip la repetiția Orchestrei Simfonice din Israel, la pupitrul căreia s-a aflat Zubin Mehta. Grație proiectului inițiat de LiterNet, "Tineri la repetiții", am putut fi acolo, să ascult și să trăiesc Simfonia nr. 9, ultima simfonie finalizată de Mahler în timpul vieții.
Preocupat până la obsesie de ideea că toți compozitorii săi preferați au murit după ce au compus Simfonia nr. 9, Mahler și-a intitulat a noua lucrare simfonică Das Lied von der Erde, fără să-i acorde vreo valoare numerică și cu atât mai puțin să poarte în titlu orice trimitere la simfonie. Ceea ce cunoaștem acum drept Simfonia nr. 9 este, de fapt, a zecea simfonie finalizată de Mahler înainte să dispară, ca o ironie a destinului, răpus de afecțiunea cardiacă de care suferea de mai mult timp.
Pe un timp cu temperaturi infernale, am intrat complet epuizată în Sala Palatului. Înăuntru era neașteptat de răcoare, spre uimirea mea. Cu bătăile inimii căutându-și încă echilibrul, răcoarea din sală rezona perfect cu începutul funebru, cu pasajul sincopat al Simfoniei nr. 9, un început despre care mai mulți dirijori renumiți îl asociază cu ritmul cardiac, făcând referire la suferința lui Mahler. Pe acest fundal am descoperit surprinzătoarele note de vals, despre care se spune că ar fi conectate cu o lucrare celebră scrisă de Johann Strauss II, Enjoy Life / Freuet euch des Lebens, și despre care criticii spun că Mahler ar fi știut cu siguranță. Încă o ironie spusă de Mahler ca-ntr-un aparté șoptit publicului de azi.
Enjoy life. În timp ce la acea oră majoritatea oamenilor sunt la serviciu, mă bucuram de intimitatea Sălii Palatului, de intimitatea de la sine înțeleasă a unei repetiții (în ciuda dimensiunilor sale, Sala Palatului, în mod paradoxal, chiar poate da sentimentul de intimitate atunci când aproape toate scaunele sunt goale). Întreaga orchestră îmbrăcată de vară, în toate culorile, nici vorbă de vestimentația de gală, de o eleganță incomodă. Dirijorul, Zubin Mehta, conducea repetiția stând pe un scaun foarte înalt, singurul, de altfel, îmbrăcat în negru.
Nu au fost foarte multe întreruperi, aproape că au lipsit cu totul. Un pasaj a fost reluat de câteva ori, de la pupitru auzindu-se indicații în engleză despre modul în care vioara ar trebui să înceapă, în tonuri mai joase. În timp ce maestrul discuta cu interpretul respectiv aceste detalii, restul orchestrei formase o rumoare discretă curând oprită de Zubin Mehta prin continuarea concertului. Dacă existau întreruperi, ele erau foarte scurte și aveau loc la finalul unor pasaje foarte lungi, fără ca artiștii să fie întrerupți din travaliul interpretării care, intuiesc eu, implică un anume atașament de ordin metafizic față de conținutul (semantic) al unei astfel de lucrări, de fapt, față de conținutul oricărei lucrări ce atinge adesea corzile sensibile ale unor trăiri de ordin sufletesc. Am admirat foarte mult acest respect manifestat de dirijor și mi-am amintit că așa proceda și Andrei Șerban la repetițiile Troienelor (văzute grație aceluiași program al LiterNet-ului "Tineri la repetiții"), dându-i actorului spațiul necesar pentru a-și trăi pe deplin experiența transformatoare, de katharsis. Notasem atunci: "ritualul le era respectat pentru că acele momente erau adevărate manifestări ale sacrului."
Repetiția continua. Am observat un violonist în dreapta care s-a oprit din cântat și și-a notat foarte repede ceva pe partitură. În sală se făcea din ce în ce mai frig. Probabil erau pornite toate instalațiile de aer condiționat. Muzica dezlănțuise puternic tot sentimentul funebru, cu o forță înspăimântătoare. A urmat partea a treia, Rondo - Burleske, și toată atmosfera s-a schimbat, preluând un ton vesel, amuzant, compozitorul spunând, parcă, aici: "te-am fentat, fior al morții, uite cum îți râd în nas!" O stare liniștitoare de calm s-a instalat apoi, după care toată veselia a fost reluată.
Spre final, găsindu-mă cu toate mecanismele de apărare dezarmate, partea a IV-a s-a dezvăluit prin numeroase pasaje dramatice care te puteau lăsa ușor cu respirația tăiată. Aveam sentimentul că ascult ceva out of this world. Lăsasem în urmă de mult barocul stilistic spre a primi spre interior, astăzi, forme sublime, pline de contraste, ale unor înălțimi abisale cum doar muzica lui Mahler poate dezvălui. Ce a urmat? Iubire. O mare iubire față de viață ce te învăluie iremediabil, cu dorul de a mai fi trăit-o încă o dată. Nu știam prea bine ce sau pe cine iubeam - muzica, dirijorul, pe cineva din sala? - cert este că e fascinant să-ți dai seama că ești atins în timp real de o astfel de "procedură alchimică" prin care sunetele pot transmite un sentiment de iubire care, o dată simțit, te copleșește cu totul. Un suspans agonic s-a lăsat apoi în finalul ultimei părți.
Enjoy life. #Magia există.
În concluzie, o astfel de muzică nu poate fi ascultată, pur și simplu, o astfel de muzică trebuie trăită, măcar o dată în viață. Sau, mai bine, o astfel de muzică are capacitatea să scormonească prin suflet, în ce ordine dorește (așa ar trebui scris drept avertisment la casa de bilete pentru cei cu inimă rea :)
"Try to imagine the whole universe beginning to ring and resound. There are no longer human voices, but planets and suns revolving." Gustav Mahler
Adresez mulțumiri respectuoase LiterNet-ului pentru inițierea proiectului Tineri la repetitii!