Charlie and the Chocolate Factory - Un basm dulce, ridicat pe o schelă fantezistă şi ornat cu umor de calitate

La 40 de ani după apariţia romanului lui Road Dahl, Charlie şi fabrica de ciocolată, cartea a fost ecranizată de singurul care avea imaginaţia suficient de bine dezvoltată ca să se încumete - Tim Burton. Iar rolul lui Willy Wonka, patronul acesteia, un amestec de copil mare şi Michael Jackson tuns rotund ca Freddie Mercury (uneori), nu putea fi interpretat decît de Johnny Depp. A fost probabil o confluenţă de bune energii, cum dă impresia fiecare film al lui Burton, în care apar membrii familiei sale artistice sau reale. Iar aici au lucrat, pe lîngă Depp, şi Helena Bonham Carter, compozitorul Danny Elfman, scenaristul (de la Big fish) John August, Missi Pyle (fostă în Big Fish) şi alţii.

De fapt, Burton nu e la primul contact cu opera lui Dahl, el fiind în 1996 producătorul filmului de desene animate James and the Giant Peach. De fapt, cel mai frumos lucru care leagă biografiile membrilor echipei de Road Dahl şi de romanul lui este faptul că scenaristul filmului, John August, e fan al scriitorului de mic copil. La 10 ani i s-a cerut la şcoală să trimită o scrisoare unei mari personalităţi. În vreme ce colegii lui îi scriau lui Jimmy Carter, el i-a scris lui Road Dahl şi chiar a primit răspuns, pe o carte poştală expediată din Anglia. Din păcate, n-a apucat să-l cunoască, pentru că Dahl a murit în 1990.

Dar să lăsăm amănuntele de genul ăsta şi să spunem că Tim Burton nu îşi dezamăgeşte nici de astă dată fanii. Charlie şi fabrica de ciocolată e un film dulce, în care, pe de o parte, curg rîuri de ciocolată şi pînă şi iarba se mănîncă, iar pe de alta, personajele şi situaţiile sunt cu totul delicioase. Deşi începe cu imaginile exterioare ale fabricii de ciocolată, în care aceasta pare la fel de sumbră ca şi castelul din Edward Scissorhands, o dată ce pătrundem înăuntru imaginaţia începe să curgă valuri. Dar cum pătrundem? Willie Wonka, patronul celei mai mari fabrici de ciocolată din lume, care de 15 ani lucrează fără nici un fel de muncitor din afară, organizează un concurs pentru a selecţiona cinci copii care să-i viziteze imperiul. Pe lîngă cei patru răsfăţaţi ("rotten") copii ai grupului (extrem de precis şi de ironic creionaţi - unul e neamţ şi obez, o fată e crescută să fie învingătoare, alta e răsfăţată şi de bani gata, un alt băiat e violent, alimentat de jocuri pe calculator), Charlie Bucket n-are nimic neobişnuit. E un copil sărac, bine crescut, care locuieşte într-o casă strîmbă, alături de părinţi şi de două rînduri de bunici.

Un copil modest, învăţat să se mulţumească cu puţinul pe care-l are, care nu e puţin lucru din moment ce familia îl iubeşte. Fără a dori să plaseze acţiunea în vreo epocă anume, Tim Burton face un basm în imagini şi gusturi, în care cei răi nu sunt răi decît pe termen limitat (copiii pedepsiţi mai au timp să se corijeze), iar lipsurile părinţilor nu sunt ridiculizate (pentru că nu părinţii sunt în centrul atenţiei). Cu precizia-i caracteristică, Burton nu scapă însă să ia lejer la mişto ideologia succesului şi a vieţii sănătoase propovăduite de societatea de consum, ori violenţa juvenilă indusă de televiziune. Fiecare "tară" e obiectul cîte unei etape - fiecare din cei patru copii e rînd pe rînd eliminat din joc, pentru că Wonka, aşa rupt de lume cum e, e un mic Dumnezeu care ştie din prima cine ce hram poartă.

Parabolă a copilăriei frumos asumate şi trăite, filmul curge ca un rîu de ciocolată printre glumele de zahăr ars şi melodiile care se topesc uşor pe limbă (Danny Elfman a compus de-a înnebunit, trecînd prin muzica hippie a anilor '60, prin funk şi rock à la Queen). Trimiţînd direct sau indirect la Vrăjitorul din Oz, Alice în Ţara Minunilor sau 2001: A space odyssey, Charlie şi fabrica de ciocolată face apel în esenţă la papilele noastre gustative cele mai intime, cele care fac diferenţa dintre iluzii şi miracole, servindu-ne o porţie mare de fantezie, ornată cu umor proaspăt.