Pe săturate - Charlie and the Chocolate Factory

Uite aşa se începe o poveste: a fost odată ca niciodată, dar cît mai aproape de zilele noastre, într-o lume ca a noastră, dar mai altfel - două treimi cartier muncitoresc englezesc la o treime fantazie gotică -, un băieţel sărac pe nume Charlie (Freddie Highmore), care n-avea parte decît de un baton de ciocolată pe an, de ziua lui. Pînă cînd misteriosul Willy Wonka, eremiticul proprietar al fabricii de ciocolată din oraş, genialul inventator al îngheţatei care nu se mai topeşte şi al gumei de mestecat care nu-şi mai pierde gustul, hotărî să organizeze un concurs: cinci Bilete Aurii fură puse în circulaţie, ascunse în pachetele a cinci batoane de ciocolată, găsitorii urmînd să petreacă o zi întreagă în fabuloasa fabrică. Şi astfel, într-o bună zi, Charlie fu pălit de un miracol. Dar nu de ziua lui (cum ne aşteptam cu toţii) - atunci cînd îşi desfăcu ciocolata sub ochii plini de dragoste ai întregii familii, şi unica lui şansă se topi ca un fulg de zăpadă. (La care el, înfrînîndu-şi dezamăgirea cu o nobleţe de erou dickensian, rupse ciocolata în bucăţi egale şi-i întinse fiecărui părinte şi bunic cîte una, curmîndu-le protestele cu cîteva cuvinte grave, de o rezonanţă - din nou - dickensiană.) Şi nici măcar atunci cînd unul dintre bunici îşi adună toate economiile ca să-i mai cumpere una; nici atunci nu s-a întîmplat nimic. Dar pe noi, aceste tensionări şi dezumflări succesive ne-au înmuiat atît de mult încît, atunci cînd Charlie desface, în sfîrşit, ciocolata norocoasă, sîntem complet lipsiţi de apărare, gata să ne prosternăm în faţa norocului său. Mai ales că, între timp, am avut plăcerea de a-i cunoaşte pe ceilalţi patru fericiţi: un mîncău; o prinţesină; o roboată programată (de maică-sa, fostă Miss) să cîştige (orice, numai să cîştige); şi un wunderkind supărat, care şi-a asigurat biletul hacker-ind sistemul şi căruia nici măcar nu-i place ciocolata. Plăcerea constă, desigur, în anticiparea pedepselor pe care Roald Dahl, autorul cărţii originare şi Tim Burton, autorul filmului, le-au pregătit pentru ei; pedepse cu atît mai binevenite cu cît vor fi mai crude şi mai sinistre - în stilul care-l face pe Dahl atît de incitant în ochii copiilor şi atît de suspect în ochii părinţilor cu idei naive despre copii.

Administratorul pedepselor e Wonka însuşi (Johnny Depp), care este şi mai rău decît în carte: cînd se încontrează cu cele patru pramatii, el nu se joacă, ci le-o zice cu sete, cu muniţie adevărată şi cu intenţia de a provoca pagube maxime, ca Jim Carrey în Lemony Snicket's A Series of Unfortunate Events - cel mai bun film pentru copii pe care l-am văzut anul acesta şi, nu întîmplător, o ecranizare după un autor influenţat de Dahl. (Carrey era chiar mai tare decît este Depp aici, plăcerea spectatorului - mai ales a spectatorului copil - de a-l vedea victimizînd nişte copii, fiind sporită de conştiinţa vinovată a faptului că victimele lui chiar erau inocente.) Motivul pentru care Wonka îşi controlează atît de puţin antipatia faţă de lacomul Augustus sau faţă de răsfăţata Veruca, îşi păstrează cu atîta dificultate distanţa de om mare, este acela că, de fapt, nu e un om mare; e un mare om - asta da - ajuns în această poziţie tocmai pentru că a ştiut să-şi urmeze (şi să-şi realizeze) poftele de copil. Cu alte cuvinte, se înţelege bine cu Tim Burton - alungă atît apatia care-i dădea tîrcoale regizorului încă de la Sleepy Hollow, cît şi tentaţia de a se "maturiza", care, în loc să-l conducă pe Burton la o sursă şi mai valoroasă de magie, îl condusese, în Big fish, la un discurs banal despre valoarea magiei. Poate că se înţeleg prea bine.

Charlie and the Chocolate Factory are mai multă imaginaţie decît toată marfa hollywoodiană din ultimele luni adunată la un loc, şi a-l critica tocmai din cauza asta poate să pară o perversitate, dar adevărul e că Burton ne îndoapă - ne transformă pe toţi în Augustuşi copleşiţi de senzaţii dulci, înecaţi într-un rîu de ciocolată. Pe lîngă rîu (şi cascadă) mai există şi o corabie de acadea, la care vîslesc omuleţii oompa-loompa, muncitorii minusculi şi identici (interpretaţi de Deep Roy) de la fabrica Wonka. Pentru fiecare copil care-şi primeşte pedeapsa, aceştia sînt pregătiţi cu un număr muzical moralizator, cu sintetizatoare optzeciste, costume lucioase şi piuituri electronice mai ceva ca-n SF-urile anilor '50. Sînt uimitori, dar, vorba micului hacker cîrcotaş: "Cum se face că nimic din ce e în fabrica asta n-are sens?" Filmul îi răspunde imediat, prin intermediul lui Charlie: pofta de ciocolată nu trebuie să aibă sens - plăcerii nu-i trebuie sens. Nimic mai adevărat, numai că un asemenea festin (spre deosebire de unul organizat într-o lume perfect coerentă, cum era cea din Batman revine - cel mai frumos film al lui Burton) are şi un dezavantaj - acela că poţi oricînd să te ridici şi să spui: "Foarte bun. M-am săturat. Săru-mîna.".