Poveşti despre Poveşti - Capitolul III - Festivalul Internaţional de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2015

Dragă posibil / actual / viitor spectator, te rog eu mult şi frumos să-ţi închizi telefonul ăla înainte să intri în sala de spectacol, că sigur o să sune în cel mai tăcut moment din reprezentaţie posibil. Şi sigur o să-l audă toată lumea, fără excepţie. Şi nu doar asta, da' o să audă şi când îi spui cui îi spui: "Nu pot vorbi acum, sunt la teatru". Sau, dacă nu vrei chiar deloc să-l închizi, din cine ştie ce superstiţii, măcar pune-l pe silenţios. Nu pe vibraţii, nu. Pe mut. Pe avion. Pe orice altceva, că sunt atâtea posibilităţi. Şi, te rog eu, dacă ţii morţiş să dai check-in, dă-l tot înainte să intri, că ştii de pe-atunci că vii la spectacolul X şi că acesta durează cât o dura. Şi îndrăzneşte să nu te uiţi la el, oricât de ispititor ar fi şi oricât de tare te-ar plictisi ce se întâmplă pe scenă. Dacă nu-ţi place reprezentaţia, ştii că nu mai trebuie să vii data viitoare.

Acum că ne-am făcut, sper, înţeleşi, pot continua povestea cu cel de-al treilea capitol. La Teatrul de Păpuşi "Prichindel", copiii strigă cât îi ţine gura: "Vrem artiştii! Vrem artiştii! Vrem artiştii!". Toţi sunt nerăbdători să înceapă Răţuşca cea urâtă, spectacol regizat de Máté Varga Ibolya. Unii nici măcar nu mai stau să proceseze ce strigă, şi, duşi de val, în ritm cu ceilalţi, găsesc cine ştie ce locţiitori pentru acest "Vrem artiştii" atât de puternic. Micuţii se lasă furaţi de aventura puiului de lebădă "sub acoperire" şi nu-şi pot stăpâni mirarea de fiecare dată când pe scenă intră un personaj nou şi, mai ales, de fiecare dată când se produc schimbări la nivel de scenografie. E ceva magic care-i face să ţipe de bucurie şi să aplaude încântaţi. Mai mult, personajele comice, împănate sau nu, care-i apar răţuştei în cale, stârnesc în sală hohote de râs.

Spectacolele de teatru pentru copii au negreşit un rol educativ. Şi prin asta nu se înţelege doar "Le spunem o poveste cu morală", ci şi "Ei sunt viitorii spectatori adulţi. Hai să facem să le placă teatrul". Adică, prin intermediul acestor reprezentaţii, celor mici li se trezeşte interesul pentru teatru în feluritele sale forme. Cum îţi dai seama că se întâmplă asta? Îi vezi că vin şi data viitoare, şi cealaltă dată, şi, când nu-i mai aduc educatoarele, învăţătoarele, părinţii sau bunicii, încep să vină singuri. Deci, hai să facem să le placă!

Şi-acum să trecem la ceilalţi, ăi' mari, care vin seara să-şi admire artiştii preferaţi şi care se ridică elegant şi admirativ în picioare la finalul spectacolului. V-am rugat să vă închideţi telefoanele mobile, parcă. Mulţumesc. Pentru cei doritori să facă parte din poveste, Capitolul Trei are două spectacole: Frau Hess şi grădinile ei, în regia lui Alexander Hausvater, şi Momento!, semnat Louis Spagna.

Alexander Hausvater propune o structură de tip teatru în teatru. Pe de o parte avem, aşadar, o trupă de actori care, alături de regizor (Marius Călugăriţa), încep repetiţiile pentru spectacol - de altfel reprezentaţia începe cu aceştia făcându-şi încălzirea pe scenă, timp în care regizorul pregăteşte spaţiul-, pe de alta, îi avem pe frau Hess (Maia Morgenstern) şi pe Isaac Baum (Neculai Predica), în Germania anului 1944. Cele două planuri se intersectează pe parcursul spectacolului, de cele mai multe ori pentru a evita o imersiune totală a protagoniştilor în rolurile pentru care au fost aleşi, şi tensiunile dintre aceştia sunt deseori atenuate de impresia că e, totuşi, un joc, o repetiţie, o lume fictivă.

Dincolo de cele două mari planuri, există un al treilea, al actorilor-instrument, care par să întruchipeze subconştientul protagoniştilor, cu toate dorinţele, refulările, temerile şi gândurile lor. Aceştia ilustrează, prin mişcare, poveşti din trecutul doamnei Hess sau al lui Isaac şi stări, mărturisite sau nu, cu care se confruntă cei doi. Din cei şase actori, unul, costumat în mim, pare să fie strâns legat de conştiinţa evreului.

Povestea dintre frau Hess şi Isaac Baum e un amestec de putere şi eros, în care trecutul dă năvală uneori pentru a-i apropia, alteori pentru a-i separa complet, de aşteptare şi căutare, de frica de adevăr şi nevoia de minciună, un joc periculos în care cei doi sunt captivi definitiv, un rai murdar, cu miros de cenuşă, în care Hess dirijează şi Isaac execută, în care nu mai e loc de plante străine, de intruşi, de invitaţi, un rai zdruncinat de bombardamentele războiului, dar niciodată nimicit.

Din acest univers dramatic bulversant, trecem la cel plin de umor din spectacolul Momento! - o savuroasă înlănţuire de momente-surpriză bine calculate, interpretate impecabil de către artistul autointitulat Elastic, de la care-ţi vine greu să pleci acasă. Cuvintele cheie ale acestei reprezentaţii sunt: simplitate şi limpezime. Şi, ceea ce e cu adevărat încântător este că toate obiectele banale, de care ne lovim aproape zilnic, încep să capete personalitate şi elasticitate. Adică lucruri ca: o pungă de hârtie, un scaun, o paletă de tenis de masă şi aşa mai departe, devin magice cât ai zice Momento!. Trebuie doar să rămâi curios, să-ţi păstrezi interesul pentru lumea din jur. Trebuie să vrei să te joci, să explorezi, să experimentezi. Asta face Elastic: explorează. Iar eu îi mulţumesc pentru asta.

Capitolul Trei s-a dus
După fraţii lui un-doi.
Eu vin mâine înapoi
Cu tot ce-a rămas de spus.