Poveşti despre Poveşti - Capitolul VI - Festivalul Internaţional de Teatru Poveşti, Alba Iulia, 2015

Dragii mei, poveştile se încheie aici, cel puţin pentru mine. Mai am în buzunar o ultimă istorisire, scurtă de tot.

Dis-de-dimineaţă, am dat o fugă la Şcoala lui Habarnam, bucuroasă să văd că alte zeci de copii au făcut la fel - ca în fiecare zi din această săptămână. Spectacolul, cu un puternic caracter interactiv, a cărui regie o semnează Rodion Ghilaş, este unul hazliu, în care prichindeii Ştie-tot şi Habarnam, locuitori ai Lumii Florilor, pornesc într-o călătorie spre (auto)cunoaştere şi ne iau de mână cu ei. Ajungem să-i întâlnim pe vestiţii artişti ai acestei lumi de poveste, domnul Trompetă, domnişoara Acuarelă şi domnul Creion, şi asta numai pentru că Habarnam nu ştie care este chemarea lui, talentul cu care a fost înzestrat. Matematica lui Ştie-tot îl lasă rece, pictura îi iese altfel decât în cărţi, cu "muzicitul" stă prost şi poezia, aşa cum o face el, este luată în râs de cei din jur. Însă, pe parcursul călătoriei, pe lângă tabla înmulţirii (pe care am fredonat-o apoi toată ziua), aflăm, împreună cu cei doi prichindei, că nu trebuie să fii ca toţi ceilalţi pentru a face lucruri frumoase, că fiecare dintre noi percepe lumea diferit şi că a rămâne tu însuţi în orice situaţie e cea mai bună alegere.

Călătoria noastră ia însă altfel de întorsături, greu de aşezat în cuvinte, odată cu cea de-a doua oprire a zilei: Adunarea păsărilor, în regia lui Cristian Pepino, având la bază poemul lui Farid Uddin Attar, un poem al căutării, al iniţierii, al desprinderii de orice fel de normă în favoarea libertăţii, a absolutului, a profunzimilor lăuntrice. Pe scenă, oameni şi păsări; sau oamenii-păsări. Relaţia dintre actori şi păpuşi este una extrem de interesantă, fiindcă e aproape imposibil de trasat o linie între cele două lumi, întrucât acestea sunt interdependente nu doar tehnic vorbind, ci şi la nivel simbolic. Spiritul-pasăre caută eliberare; trupul-om ascultă chemarea, iar împletirea celor două creează un vârtej fabulos de energii şi emoţii. N-ai nevoie să cunoşti firul narativ al textului original. Spectacolul vorbeşte de la sine prin gesturi, prin muzică, prin dans, scoţând în lumină esenţa acestui poem tocmai prin debarasarea de forma lui textuală. Un număr artistic deosebit, de o forţă impresionantă, hipnotizantă, care trece dincolo de scenă prinzându-şi spectatorii în plasă.

La polul opus se află Vocea umană, spectacol regizat de către Sanda Manu, în interpretarea Oanei Pellea. De data aceasta suntem transpuşi într-o altă dimensiune, cu care suntem, poate, mai familiarizaţi, o dimensiune în care cuvântul îşi cere locul în prim-plan. Actriţa, printr-un joc impecabil, de un firesc încântător, redă universul în destrămare al unei femei care iubeşte cu toată fiinţa un bărbat de care s-a despărţit şi cu care poartă o ultimă conversaţie, la telefon. Firul discursului este dus de la un capăt la altul cu o naturaleţe pe care nu sunt suficient de iscusită să o descriu şi care te cucereşte imediat. Decorul, atât de simplu, este perfect dozat pentru intensitatea la nivel emoţional, discursiv, a acestui spectacol. Un pat, un scaun, un telefon. Restul este construit pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, de fiecare cuvânt rostit, trăit, de fiecare pauză, de fiecare dată când se întrerupe convorbirea sau când telefonul sună din nou. Vocea umană este vocea acestei femei îndrăgostite iremediabil, care încearcă să amâne cât mai mult cu putinţă finalul conversaţiei. Umană pentru că tremură, pentru că se îneacă în plâns uneori, pentru că râde şi ai impresia că se joacă uneori, pentru că poate avea atâta forţă, ca, în momentul imediat următor, să se facă mică, mică, aproape imperceptibilă.

Sunt fericită să văd că acest festival adună într-un loc atâtea feluri de a spune poveşti şi că majoritatea sunt de înaltă calitate. Mai mult, mă bucură faptul că sunt poveşti pentru oameni mici şi mari şi că şi unii, şi alţii, vin să le asculte şi pleacă acasă fie zâmbind, fie discutând aprins pe marginea lor, fie în grabă, să-şi prindă din urmă propria poveste.

Dragii mei, vă spun curat,
Povestea s-a încheiat.
Nu mai am în buzunar
Nici un capitol măcar,
Dar la teatru mai sunt multe
Pentru cine vrea s-asculte.