Trupe underground şi memorii personale ale comunismului, la Timishort, 2015

Invitaţia la Timishort 2015 a reprezentat pentru mine o ocazie bună de a veni la festival, dar şi de a ajunge în Timişoara pentru prima dată. După o călătorie plăcută cu trenul, prima zi aici a fost însorită. De la norii gri din Cluj, trecerea a fost realmente de bun augur. Având în vedere că prima proiecţie începea doar seara, am avut timpul necesar să găsesc toate punctele de interes ale festivalului. Cu cafeneaua Ambasada a fost mai greu. Faptul că nu am dibuit-o din prima, ne-a dat mie şi Ioanei, colega mea fotograf, prilejul excelent să ne învârtim prin centrul vechi. După câteva ore de somn la hotel, necesare cuiva care s-a trezit la ora 4 dimineaţa pentru călătorie, ne-am trezit cu forţe proaspete, entuziaste să avem primul contact real cu festivalul.

Timishort, aflat la a 7-a ediţie în 2015, a adus o schimbare în privinţa părţii de debut a festivalului. Astfel, prima zi fost una lejeră, fără proiecţii de scurtmetraje. Inaugurarea acestei ediţii a avut loc la Cinema Timiş, pe care îl putem numi ultimul bastion, din moment ce e singurul din zona centrală. O mână de oameni se luptă să-l salveze, iar această problemă a fost abordată chiar în discursul de deschidere.

Filmul care a deschis Timishort, 2015, a fost documentarul Off Ways, în regia lui Uli Schueppel. În decembrie 1989, Einstuerzende Neubauten, o trupă din Germania de Vest, susţinea un concert de cealaltă parte a Zidului. Schueppel foloseşte imagini de arhivă, cu trecea graniţei de către trupă, dar şi concertul de la Casa de Cultură. Există o alternanţă între aceste materiale şi interviuri luate pe stradă unor diverşi cetăţeni ai Berlinului de Est, participanţi la concertul din acel 21 a lunii deja pomenite. Venirea în Est a unei trupe occidentale a coincis cu schimbările ce aveau nu doar în Germania, ci în toate ţările fostului bloc sovietic. Relatările celor care nu aveau mai mult de 20 de ani în 1989 se concentrează, de o parte, pe frica şi sentimentul constant că le e urmărit fiecăra pas şi, pe de altă parte, pe venirea unei trupe ca Einstuerzende Neubauten în Berlinul de Est. Pentru ei, acesta era semnalul că lucrurile se pot schimba. Cu toate că intervenţiile sunt mai mult nişte mijloace de condamnare a comunismului prin investigarea unor memorii personale, toţi cei chestionaţi sunt cuprinşi de un sentiment de nostalgie în momentul în care văd că în prezent nu mai există clădiri emblematice ale tinereţii lor trăite în Est. Pentru documentar, importanţa venirii trupei în zona berlineză comunistă e contextualizată în aşa fel încât să atingă un nivel poate mai important decât în realitate. Se creează în jurul acestui eveniment o aură aproape mistică, iar solistul trupei, Blixa Bargeld este văzut ca un semi-zeu. Lăsând deoparte contextul social şi politic, Einstuerzende Neubauten nu face parte decât dintr-un fenomen underground, o formaţie într-o mare mulţime, unde Bargeld nu este decât cel care făcea parte din trupa Nick Cave and the Bad Seeds.

Cu toate că la un moment dat părea să nu mai răzbatem prin oraş şi am ajuns, conjunctural, să prânzim la una din cantinele studenţilor, a fost o zi bună. So far, so good...