Filmul se sfârşeşte poetic (şi un pic prea melodramatic) cu un cadru subacvatic şi o voce din off care recită un poem în rusă din care am reţinut următoarea frază "Nu era nevoie de nicio justificare, de nicio explicaţie". Ba era. Nu că povestea nu s-ar înţelege, în ciuda faptului că e construită exclusiv prin imagini: într-o lume postapocaliptică bântuită de haite de câini sălbatici - lume care poate fi la fel de bine proiecţia interioară a unui singuratic - ultimul supravieţuitor (Dragoş Bucur) mănâncă în rulotă, intră în apa rece a mării, stă ghemuit în poziţia fetală şi încearcă să scrie un mesaj demn de lăsat posterităţii (alterităţii). Lucru pe care îl şi reuşeşte înainte să se ofere drept hrană pentru câini. Bucur joacă bine (la drept vorbind, nu e un rol dificil), compoziţia şi încadraturile sunt bine găsite şi frumos de privit (o rulotă, marea învolburată şi un cer roz înnorat), peisajul interior serveşte temei şi ilustrează deşertăciunea interioară. Sfârşit e un exerciţiu de stil care reuşeşte cumva să te facă să treci peste înlănţuirea de clişee (mesajul trimis în sticlă scris la lumina lumânărilor etc.), dar cam atât.
Paper Bag (r. Roxana Benţu, 2015)
Paper Bag, singura animaţie din competiţie, funcţionează foarte bine la nivel stilistic, dar se împiedică în scenariu. Roxana Benţu reuşeşte să creeze un univers original, coerent şi detaliat, din hârtie mototolită şi carton, univers în care se desfăşoară aventurile matinale ale Dlui B şi ale pisicii sale cu nouă vieţi. Aflăm asta printr-un flashback în care pisica este cumpărată de la un pet-shop specializat, ocazie cu care proprietarul primeşte şi nouă pungi de hârtie din care pisica se serveşte la nevoie. Ce nu aflăm e de ce i se întâmplă personajului principal toate lucrurile bizare care i se întâmplă - de ce fuge pisica de el, de ce e un alt domn (tot el, asistăm la o experienţă extracorporală?) în patul lui după ce se trezeşte, de ce vecinii nu-l văd şi se uită la el ca prinr-o pungă de plastic -, rămânem doar cu o vagă idee că proprietarului i-a expirat singura pungă de hârtie de pus pe (post de) cap. Altfel, situaţiile sunt bine găsite şi amuzante, lipseşte doar un element explicativ care să le unească (dacă există, e indescifrabil).
Lampioane chinezeşti (r. Bogdan Theodor Olteanu, 2015)
Lampioane chinezeşti e despre un patrulater amoros între Nina şi Pavel (combinaţi în seara precedentă), iubita imaginară de care Pavel nu vrea să se desprindă (persoana e reală, relaţia nu) şi Elvira. Elvira e prietena / alter-egoul Ninei şi se ocupă de aspectele mai puţin romantice ale unei relaţii, cele care îi scapă visătoarei Nina, pentru care cel mai frumos lucru din lume sunt lampioanele chinezeşti. Filmul e la fel ca obiectul din titlu: subţire şi gol pe dinăuntru. Faptul că e un vid creat intenţionat, că se citează Persona lui Bergman şi tradiţia unui tip de cinema non-evenimenţial, că replicile sunt livrate fals în mod asumat şi că situaţia e dedramatizată până la nivelul unui interviu de job (job-ul e "prietenul Ninei", iar Elvira e tipa nesuferită de la HR care ştie că minţi în CV) nu conferă golului valoare estetică. Nu cred că Lampioane... a fost cel mai prost film din competiţie cum am citit într-o cronică (şi nici că e prost jucat), intenţiile lui sunt prea obscure ca să poată fi supus unei judecăţi de tipul "ce-a vrut să spună autorul şi ce-a ieşit în final", dar "ce-a ieşit" nu transmite nimic.
Ocupat (r. Octav Chelaru, 2015)
Ocupat e un studiu de personaj într-o situaţie dată, cu o poveste atât de simplă încât să încapă într-un cadru de generic final cu numele actorilor separaţi de o linie verticală: de-o parte Andreea (Delu Lucaci), care se închide în baie în timpul priveghiului fratelui ei, de cealaltă personajele care vin să o consoleze / certe de dincolo de uşă (prietenul, mama, preotul). Plecând de la această premisă, Ocupat reuşeşte să umple 20 de minute de timp cinematografic cu 20 de minute de timp real, care nici nu se revarsă, nici nu plictisesc, doar există: Andreea discută cu prietenul prin uşă, dă drumul la apă, toarnă nişte săruri de baie, citeşte eticheta şamponului, vorbeşte apoi cu mama, intră în cadă etc.. Ce le face să existe şi să rezoneze cu spectatorul e jocul foarte bun al actriţei principale (autenticizat de formula cadrului-secvenţă) şi intuiţia lui Octav Chelaru (scenarist şi regizor) de a puncta insolit această jelanie foarte personală: Andreea dezvoltă o obsesie escapistă pentru "secretul unui păr frumos şi mătăsos", un fel de mantră pe care o repetă tuturor celor care vin să-i vorbească. Dincolo de consideraţiile estetice, filmul e de apreciat pentru determinarea cu care se ia în serios. Un scurtmetraj românesc făcut de un cvasi-debutant şi cu un buget minim (principala cheltuială de producţie a fost probabil cantitatea de apă necesară pentru a umple cada în timpul dublelor), în care o actriţă acceptă să joace dezbrăcată, e un film scurt cu bătaie lungă (motto-ul Timishort unde Ocupat a câştigat premiul pentru cel mai bun film românesc).
10 ore (r. Laura Muşat, 2015)
10 ore îi acordă Maria tatălui ca să o salveze înainte să se arunce din turnul bisericii din Cisnădie. Un deadline, cum ar veni, pentru un tată corporatist care-şi neglijează copila. Aflăm asta dintr-un montaj clişeic cu momentele cele mai importante ale vieţii ei de până atunci, momente în care Maria se uită în jur cu ochi mari şi vede doar scaunul gol. Peste aceste imagini curge un monolog din off care spune cam acelaşi lucru, plus indicii despre miza acestei zile speciale în care astrele joacă un rol important (Maria e convinsă că planetele sunt de vină). Urmează o înşiruire de peripeţii montate în paralel (tatăl şi fiica) care punctează drumul de la Bucureşti la Sibiu şi, aproape la fel de previzibil, de la premisă la un deznodământ cu happy-end (ceea ce e foarte bine, pentru că Maria e genul de personaj căruia n-ai vrea să i se întâmple nimic, iar fetiţa, Una Toma, chiar joacă bine). Problema lui 10 ore e că explorează în prea multe direcţii pentru a oferi o emoţie consistentă. Atunci când găseşte una bună - cea de fantasy-horror de exemplu, când oamenii întâlniţi în drum se transformă în imaginaţia fetiţei fugite în lume în personaje negative de basm -, se întoarce la dramedia locurilor comune.