Primăvara e albastră când se mută iubitul din oraş. Iubitul e adolescent, nu zice prea multe, ea bate spre treizeci, zice şi mai puţine, dar pare că simte destule. De fapt, nimeni nu zice nimic în Blue Spring, s-ar putea la fel de bine să fie amândoi muţi, dar măcar băiatul interacţionează şi cu alţi oameni. Eroina (Nicoleta Hâncu) interacţionează în schimb cu decorul şi aici e partea cea mai interesantă a filmului: compoziţia (meritele trebuie împărţite, nu ştiu în ce procente, între regizorul-scenarist Andreea Borţun, directorul de imagine Adrian Bulboacă şi scenograful Iulia Petrescu). Blue Spring se (de)construieşte la fotogramă, la cadrul static, în care mişcarea e minimă şi constă de obicei în fumul de ţigară care se ridică în aer. Atunci când totuşi se întâmplă ceva în cadru, mişcarea nu furnizează nicio informaţie relevantă narativ. Singura scenă în care primim informaţii e cea în care personajul principal lipeşte la loc bucăţi dintr-un obiect de lut: personajul are un job, job-ul ei e o activitate la fel de ordonată, meticuloasă şi solitară ca şi restul vieţii ei etc. (am aflat dintr-un interviu că povestea din spatele personajului e că ar lucra într-un muzeu, o colecţionară, deci).
Miza este decorul, obiectele colorate, dar mate, în ton cu opacitatea emoţională a personajului. Primăvara nu e doar albastră, e şi portocalie, galbenă, cărămizie şi alte variaţii din aceeaşi zonă cromatică, iar textura e a plasticului neted, fără fisuri sau zgârieturi, obiecte vechi noi, piese de muzeu cu design retro-futurist: un sandwich maker (cred) şi o lampă portocalii, un telefon roşu, un pick-up vernil, contururi bine definite într-un spaţiu gol (chiar şi paharul cu lapte pare din plastic). În acest decor funcţionează, pozează şi se asortează personajul principal: inexpresivă, păr de culoarea fânului uscat, haine din aceeaşi zonă a vechiului nou, pulovere pe gât tricotate care variază în funcţie de spaţiu (într-o scenă cu ea la muncă, chiar şi părul e luminat astfel încât să pară şaten, în ton cu cărămiziul puloverului şi uşa castanie din lemn). Asta e zona (de confort) pe care personajul o controlează. Odată ieşită din această zonă de interior, culorile se răcesc, atmosfera devine albăstrie, anticipând întâlnirea romantică cu băiatul (îmbrăcat numai în albastru). Urmează o ultimă noapte de dragoste la ea în maşină. O dragoste autistă emoţional şi fizic şi un pic de partea întunecată a sexualităţii umane, à la Blue Velvet (cu încremenirea ei serioasă, hainele strânse pe gât şi trenciul galben, deja personajul feminin aduce cu cel jucat de Isabelle Huppert în La Pianiste).
Am o singură obiecţie faţă de finalul filmului, când pe imaginile cu băiatul şi tatăl încărcând mobilă în maşină intră refrenul melancolic al muzicii din of, "I've got my life in a suitcase and ready to run away". E redundant şi la prima mână. Pe de altă parte, dacă spectatorul mai are destulă răbdare şi nu iese din film înainte ca el să se termine, piesa se aşează destul de bine pe întreaga istorie de până atunci şi furnizează o cheie de empatie cu cei doi ciudaţi.
BLUE SPRING trailer from Andreea Cristina Borţun on Vimeo.
Cangurul singuratic (r. Camelia Popa, 2015)
Singurul lucru interesant din film e informaţia că "cangurii au două" (ceea ce e fals, am verificat, cangurii au unul şi e bifurcat). Cangurul singuratic şi OCD-ist din film are două (femei) şi trei (periuţe de dinţi). Prima femeie e o tânără fotograf cu care la început pare să aibă o relaţie de tipul sclav-stăpână. El o aşteaptă cuminte acasă, totul aranjat, nici o scamă pe mobilă - ea vine când vrea şi-i ordonă un masaj la picioare. Doar că stăpâna nu e prea dominatoare, în timp ce el îi tot bate apropouri cu masajul. Aflăm (din sinopsis) că ea ar vrea o relaţie obişnuită. El nu vrea nici relaţie, nici sex, vrea doar să maseze picioarele alea odată. Relaţiile îl sperie şi ar trebuie să înţelegem că ce era între ei se termină atunci când el aruncă periuţa ei (a lui? a treia periuţă?) la coş (după ce tot el o scosese din ţiplă în seara dinainte). A doua femeie e cea care vine ca să facă curăţenie în apartamentul lui imaculat. E în vârstă, supraponderală şi, probabil, dat fiind că nu se câştigă atât de bine în meseria ei, cu încălţări nu foarte comode. Dar nu, ea nu primeşte masaj la picioare.
Filmul de la capătul lumii (r. Gheorghe Preda, 2015
Dedicat lui Barton Fink, Filmul de la capătul lumii începe promiţător. Începe de vreo trei ori şi se termină prost de fiecare dată. Filmul se deschide cu un trav înainte care ne poartă în interiorul unui afiş publicitar pentru o agenţie de turism: o fată aşezată pe plajă cu spatele la noi priveşte marea. Urmează trei scene cu mizanscenă şi dialog identic, dar cu sfârşit diferit. Fata aşteaptă de fapt pe cineva, un băiat coboară dintr-o Dacie roşie, are loc schimbul (marfa şi banii) şi: 1. el o împuşcă şi se duce să-şi ia maşină de epocă, 2. ea îl loveşte în cap cu o rangă şi pleacă din ţară, 3. vine poliţia şi-i împuşcă pe amândoi. De fiecare dată ne întoarcem la universul litoral printr-o mişcare neîntreruptă de cameră care abandonează subiectul supravieţuitor planurilor sale de viaţă fericită şi găseşte un nou panou cu aceeaşi reclamă în care să se imerseze (mişcările de macara sunt, probabil, cel mai bun lucru din film). În ciuda inundaţiei muzicale fără sens (dublată şi de zgomotul mării), am încercat să fiu atent la nuanţele dialogului, să identific o poveste diferită în fiecare variantă (dacă dăm la o parte variaţiile de final, nu există joc actoricesc decât în modul în care sunt spuse replicile). Interpretarea e indistinctă şi nu furnizează nici o cheie care să îmbogăţească desfăşurarea narativă (am reţinut doar replicile de mare fineţe "eşti ok?" şi "îţi faci treaba cu el", el fiind un scuter).
( ) (r. Mihai Surdea, 2015
( ) ar fi luat o notă bună dacă ar fi fost un exerciţiu de şcoală cu tema "tânără anxioasă în cadrul uşii cu bibliotecă în spate". Am descris aici tot filmul. Filmul e despre necomunicare, şi nici nouă nu ni se comunică de ce nu intră fata în cameră. Combinaţia între interpretare, machiaj, decor şi ecleraj ar putea să însemne orice: o fată de familie bună care trebuie să-i spună tatălui că a rămas însărcinată, o secretară care vine cu o veste proastă, o dominatoare goth care-şi face sclavul să aştepte (titlul m-a dus cu gândul la grafia din posterele de la Nymphomaniac). Dar toate astea sunt filmele din capul meu, nu filmul pe care l-am văzut. ( ) ar fi fost mai în largul lui într-o selecţie de scurtmetraje experimentale - ce-am văzut nu e rău, dar nu e cinema (chiar dacă pe generic sunt trecuţi doi scenarişti).