Fire şi arcuri este un experimental în care mişcările firelor de telegraf sunt asemănate cu cele ale corzilor de vioară. E un video realizat în stilul şcolii franceze de avangardă, mai degrabă produs artistic ce ar putea reprezenta componenta unei instalaţii video.
Schimbând total convenţia, Lucruri pe care le lăsăm în urmă şi Acolo unde este fum sunt bazate pe o naraţiune clasică, primul fiind un horror, al doilea o dramă. Trebuie menţionat faptul că ambele scurtmetraje sunt realizate la cererea UK Film Council, ceea ce le-ar justifica convenţionalitatea deloc specifică muncii lui Brand, care e specializat în instalaţii video. Lucruri pe care le lăsăm în urmă are la bază povestea victoriană conform căreia fiecare om mort avea ataşat la sicriu o funie cu un clopoţel la capăt. Era, în vremea aceea, o metodă "eficientă" de a ştii cu siguranţă dacă cel decedat era sau nu în viaţă cu adevărat. Dacă încă respira, putea să tragă de funie. În scurtmetraj, un bărbat este bântuit de sunetul unui clopoţel ataşat la mormântul tatălui. E creat suspans, astfel încât spectatorul să-şi pună întrebări în ceea ce priveşte sănătatea mentală a personajului. Dacă ce aude e real sau nu. Filmul cade ireversibil în derizoriu în momentul când, la final, uzează de un twist absolut clasic. În Acolo unde este fum avem drama unui cuplu pe cale să se destrame din cauza faptului că nu poate avea copii. Filmul a fost recompensat, în mediul festivalier, cu premiul pentru cea mai bună imagine, de altfel singurul aspect notabil. Găsim eternul clişeu al triunghiului semi-amoros, pe deasupra adus spre final într-un punct neverosimil.
Trecând din nou în registrul aşa-zis experimental, Exerciţii fizice e un video de două minute, filmat în curtea din faţa casei lui Brand. Trei pui de vulpe sar pe o trambulină, în ceea ce se adevereşte a fi un exerciţiu şcolăresc, lipsit de vreun scop, care intră în categoria home-made videos. O porcărie sinistră.
Alegerea de a urmări pe parcursul ultimei mele zile la Timişoara doar filmele unui regizor nu a fost cea mai inspirată. Am ignorat calupurile naţionale şi internaţionale, doar din nevoia de diversitate, şi rău am făcut. Cu toate acestea, am profitat de puţinul timp liber rămas la dispoziţie şi am vizitat oraşul de la care trebuia să-mi iau rămas bun. Ca orice călătorie cu trenul prin ţară, cele opt ore de la Timişoara la Cluj pe timp de noapte au fost un adevărat chin. Lipsa de comoditate, tariful exagerat al biletelor şi vorbăria pasagerilor insomniaci au fost anulate cu vâr şi îndesat de amintirile dragi şi acele scurtmetraje bune. Privind retrospectiv, cele patru zile în mijlocul acestui festival ajuns deja la şapte ediţii m-au făcut să pot spune fără nici cea mai mică urmă de îndoială că Timishort este demn de pus pe harta evenimentelor culturale cinematografice din ţară.