The limit is the sky! - Efectul razelor gama asupra crăiţelor lunatice

Până de curând, era cunoscut, în româneşte, ca Efectul razelor gamma asupra anemonelor. Filmul lui Paul Newman din 1972 (în care şi-a distribuit soţia, pe Joanne Woodward, şi pe una dintre fiice, Nell Potts), spectacolul Cătălinei Buzoianu din 1977, de la Teatrul Mic, cu Olga Tudorache, Rodica Negrea, Adriana Şchiopu, Monica Mihăescu. În traducerea Iuliei Necară, textul din 1964 al americanului Paul Zindel (pentru care a primit Pulitzer-ul 7 ani mai târziu) a devenit Efectul razelor gama asupra crăiţelor lunatice, titlul montării realizate de Mariana Cămărăşan la Metropolis, în debutul lui 2016. Cu Oana Pellea, Cristina Casian, Florina Gleznea şi Alexandrina Halic. În scenografia lui Valentin Turturica, sub, deasupra, prin luminile lui Ştefan Vasilescu.

Oamenii, echipa, familia din N(aum), plus Gleznea şi Halic. Tot la Metropolis, dar în noua sala Amfiteatru. Cum intri, în dreapta. La parterul clădirii aceleia cu aer de Barcelona, născută cumva, în chip aproape vrăjitoresc, din vintrele unei străzi, Mihai Eminescu, semi-sufocate de maşini mergând, maşini parcând, nămeţi topind, mizerii plutind.

"Semi". Cuvântul, bucăţica de cuvânt magică. Una dintre ele. Sunt mai multe, de-a lungul celor două ore de spectacol. De câte ori se iveşte câte una, Oana Pellea o înşfacă, o priveşte, o întoarce pe toate părţile şi o întoarce partenerelor de scenă şi publicului în feluri de nimeni bănuite. Textul lui Zindel e atât de frumos, traducerea curge atât de deştept, încât pun prinsoare că Pellea se joacă cu "Semi" şi suratele sale în fiecare seară altfel. La 54 de ani pe care îi împlineşte în care ziua în care acest text e scris, actriţa aceasta încântătoare a ajuns la un nivel de maturitate şi de încredere în sine atât de înalt, încât senzaţia pe care o oferă pe scenă e că "the sky is the limit".

Acolo sus, aproape de cerul spre care schela de lemn a lui Turturica aruncă o scară niciodată păşită, Pellea rosteşte monologul căruţei, cailor şi tatălui. În proximitatea vocii dansând cu fiecare silabă, Ruth (Florina Gleznea), fiica cea mare. Ceva mai departe, undeva în penumbră, sprijinind cu umerii peretele, Matilda (Cristina Casian), fiica cea mică. Întâmplător, în prelungirea de chipuri formând o diagonală urcândă, îmbujorat în întunericul rândului secund al sălii celei noi, autorul acestor rânduri. Câteodată, marile spectacole se cuvin oprite prin îngheţarea arbitrară a timpului. Îndrăgostiţii s-ar putea preumbla prin apropierea chipurilor dragi, ar putea mângâia aerul şi s-ar închipui nemuritori.

Dar timpul curge mereu. O mamă a fost cândva o puştoaică. Poate că a avut vise, poate că le-a pierdut. Paradisul e mereu în trecut. Beth a prezentului ar putea fi beţivă ori nebună ori amândouă. Pellea şi Cămărăşan nu-i dau voie să fie lângă nici o extremă, permiţându-i, astfel, să fie om. Strivit între frici, tentaţii, izbucniri, recluziuni, avânt, prăbuşire. Om. Proiectând binele, rostind răul, tânjind spre iubire, cultivând ura. Cu intenţie, fără intenţie. Un minut alb, unul negru. Un cuvânt din rai, un gest din iad. Pellea calcă pe-o lamă de cuţit, trăgând-o pe Beth departe de spitalul de nebuni spre care ne-ar duce pe cei mai mulţi dintre noi lectura textului.

Ruth îi calcă pe urme, Gleznea apasă mai adânc limitele bipolarităţii. Poate, pe alocuri, prea adânc. Deşi, până la urmă, Ruth e un copil, deci supus exceselor.

Dar Matilda? De unde vine bunătatea ei neostentativă? De unde dragul ei de ştiinţă, ştiinţă ei de dragoste? Poate că Zindel s-a gândit la o puştoaică pentru care natura visătoare e doar another brilliant disguise a nebuniei curgând prin vinele familiei. Casian, ca şi Gleznea, ca şi Pellea, de la Cămărăşan citire, refuză facilul. Minunat rol, cel mai bun de la debutul strălucitor din Amalia respiră adânc. Tot cu Cămărăşan, dar la Act.

La Metropolis, pe scenă, nu urcă trei cazuri clinice, ci trei oameni din viaţa noastră cea de toate zilele. Asta e marea găselniţă a acestei montări, pe umerii căreia se urcă un improbabil happy-end. Poate că lumea s-a schimbat, poate că ce era internabil în anii '60 a devenit, la jumătate de secol distanţă, norma traiului zilnic. Sau poate că e la mijloc doar orgoliul oamenilor, echipei, familiei care a făcut acest spectacolul, orgoliul de a se lua la trântă cu un text superlativ, de a-l îmblânzi şi a-l aşeza convingător pe traiectorie ascendentă.

Ne-am obişnuit să cedăm prea uşor răului din noi, îl învestim cu prea multă autoritate asupra gesturilor noastre, ne abandonăm lui cu o frenezie ce miroase a lene şi resemnare.

Când, de fapt, adevărata luptă e cu cerul din noi, cu puseurile acelea de frumos pe care ne-am dezobişnuit să le privim cu uimirea copilărească pe care Matilda o are când vine acasă de la şcoală şi îşi găseşte mama cântând ca Tina, semănând, radiind ca Olga.

Nu mai ştim cum doare palma pe care binele ne-o lipeşte pe-obraz atunci când, pe scenă, ameţiţi de aburii mizeriilor ce stau să ne iasă pe gură, ne ia îngerul minţile (n-aveţi idee ce îmi ard degetele, furioase că n-au tastat "dracul minţile") şi spunem "mândrie" cu furia pe care doar clipa de fericire absolută ne-o poate aduce.

Aproape că am uitat cum se pronunţă "Am câştigat" în vremurile astea în care victoria se primeşte mai degrabă cu rictusuri de cinism decât cu lacrimi de bucurie.

Pentru cei care, înţelegând toate acestea, păşesc pe scară de lemn niciodată păşită, the sky IS the limit!