Despre ideile pe care le-a explorat în această perioadă şi noua producţie, într-un dialog între Andreea Novac şi Oana Hodade.
Prezentarea work-in-progress-ului are loc sâmbătă, 16 aprilie 2016, ora 17:00, în sala RAP.
Oana Hodade: De unde ai pornit căutarea pentru acest nou spectacol?
Andreea Novac: Ideea nu-i tocmai nouă, a apărut acum ceva timp, prin noiembrie 2015, când am văzut un spectacol şi pe urmă am făcut un workshop pornind de la acel spectacol. În esenţă, ele vorbeau despre altceva, dar au rămas cu mine câteva idei care mă interesează acum şi pe care am început să lucrez. Aceste două experienţe m-au făcut să-mi dau seama foarte clar că pe scenă se întâlnesc două imaginaţii - a mea şi a spectatorului. Nu-i nimic nou aici, dar mi se pare interesant să încerci să manevrezi procesul de a imagina, să-l faci conştient şi voluntar.
Pe urmă, întâmplarea a făcut că mi-au picat în mână nişte materiale despre limitele vizualului şi ale auditivului şi despre cum se creează o imagine atunci când auzim un text sau când vedem o pictură sau o sculptură. Am luat principiile de acolo şi am încercat să le aplic pe scenă şi să văd ce se întâmplă şi dacă se întâmplă ceva în mine şi în spectator. Cum pot să manipulez procesul de a imagina? E o încercare conştientă şi declarată de a activa imaginarul publicului şi pe al meu.
Procesul de lucru la spectacol este mai degrabă despre cum declanşez imaginaţia şi mai puţin un produs peste care se adaugă imaginaţia. Spectacolul este un proces cu care îmi propun să declanşez imaginaţia spectatorului, o întâlnire conştientă între două tipuri de a imagina.
O.H.: Ce rol are spectatorul aici?
A.N.: Cred că ce mă interesează este să-l aduc în punctul în care devine conştient de procesul acesta, în timp real, în timp ce spectacolul se desfăşoară. Aş vrea cumva să devină conştient de ceea ce i se întâmplă: văd asta pentru că... sau aud asta şi imaginez că..., mă interesează du-te vino-ul acesta continuu, înăuntrul spectatorului, în afara lui, către scenă şi dinspre scenă înspre spectator. Acest co-imagining cu care lucrez este de fapt spaţiul unde imaginaţia mea se întâlneşte cu imaginaţia lui. Cum se creează spaţiul acesta, se creează real sau nu, ce se întâmplă de fapt în momentul în care se întâlnesc cele două tipuri de imaginar? Apare un al treilea spectacol, probabil. E spectacolul pe care îl am eu în minte şi e spectacolul pe care-l desfăşoară mental spectatorul, iar când cele două se suprapun apare altceva. Mi se pare frumos şi fragil în acelaşi timp. Îmi pune întrebări. Cât ajunge, ce ajunge, cum ajunge din ceea ce fac la spectator. Percepem nu ceea ce este, percepem ce ne imaginăm că percepem.
O.H.: Cum îţi imaginezi produsul final?
A.N.: E un feeling pe care-l am apropo de produsul final. Nu-l pot explica foarte clar. Aş vrea să fie un fel de flight of fantasy. Fantasy cu mijloace concrete. Aş vrea să mut spre final atenţia dinspre spectator înspre performeri, să activăm şi pentru noi acest co-imagining, plecând însă de la ceea ce cunoaştem concret. Şi aş vrea să extind ce se întâmplă pe scenă, acest flight of fantasy, până dincolo de public. Nu ştiu dacă am mijloace să fac scaunele să zboare cu spectatorii pe ele. Dar aş vrea să încerc, căci publicul e unul dintre partenerii cu care lucrez. Am mai degrabă un fel de senzaţie legată de cum arată spectacolul final şi mai puţin ştiu cum o să ajung acolo.
O.H.: În perioada de rezidenţă ai susţinut şi un workshop deschis publicului larg. Cum a decurs workshopul "Prin(tre) simţuri" din 9-10 aprilie 2016 şi care a fost implicarea participanţilor?
A.N.: Am luat fiecare simţ în parte: văz, auz, gust, miros, tactil şi am încercat să propun nişte contexte în care ei să-l experimenteze şi apoi să încercăm să vedem cum informaţia din simţul respectiv stimulat sau supra-stimulat poate să devină material de mişcare în corp. Cam asta. N-am avut foarte mult timp ca să ajungem la profunzimi. La văz şi la auz am lucrat pe cum translatăm o imagine într-un performance auditiv. Am lucrat apoi pe tactil, pe atingerea care activează corpul şi ce fel de mişcare poate să apară de aici. Şi apoi am făcut un minunat performance culinar unde ne-am hrănit unii pe alţii. Atelierul are o componentă performativă importantă. Le-am dat o listă extrem de vagă de ingrediente, la interpretarea fiecăruia, pe care trebuiau să le aducă. Apoi ne-am împărţit în echipe în care am devenit pe rând bucătari, performeri şi publicul hrănit. Performance-ul trebuia să fie făcut în aşa fel încât să hrănească şi să satisfacă publicul, orice ar putea să însemne asta. Ce s-a întâmplat a fost foarte amuzant. Sunt nişte întrebări care se ridică în momentul în care hrăneşti o altă persoană, unu la unu. Au făcut nişte lucruri foarte faine şi foarte diferite. De la mâncare super-comestibilă, pe care am şi mâncat-o cu plăcere, la nişte abstracţiuni de nu ştiai ce mănânci, dacă să mănânci şi cum le-au venit ideile.
O.H.: Lucrezi cu nişte concepte largi şi abstracte, te preocupă imaginarul şi simţurile, noţiuni pe care nu le poţi cuprinde foarte uşor. Cum faci să le pui concret în scenă, de ce te foloseşti, cum le apuci?
A.N.: La spectacolul acesta am lucrat nespecific mie. Nu mi-am dat niciodată timp, mereu simt presiunea de a face. Acum nu m-am mai aruncat în studio direct, mi-am luat timp să citesc. Cumva, tot citind se clarifică lucrurile, îţi vin idei. Pentru mine punctul de început a fost întrebarea ce este şi cum funcţionează imaginaţia, cum imaginăm? Cum imaginez eu pe scenă şi cum imaginez eu când mă uit la ceva sau când aud ceva? În timpul acesta intuiţia funcţionează, iar selecţia se face de la sine. Dacă înţeleg că imaginaţia este un proces de reconstrucţie şi reorganizare a unor lucruri pe care le ştim înspre un produs care nu există, încerc să văd cum pot să intervin undeva în acest proces, cum îl pot altera, modifica, reconfigura. Dacă spun ceva şi apoi creez un delay între ce spun şi împlinirea fizică a ceea ce spun, ce se întâmplă în mintea mea (performer) şi ce se întâmplă în public în timpul acestui delay? Sau cum reuşesc să-mi citesc mişcarea foarte concret, să descopăr ce înseamnă sau ce poate fi exact atunci când ea apare? De fapt, ştii ce cred că fac? Atrag atenţia asupra unor fenomene care există şi deja se întâmplă. Spun: hai să vedem cum ne întâlnim noi în imaginar, în sala de spectacol şi ce iese din întâlnirea dintre, spre exemplu, ce spun eu că fac şi ce-ţi imaginezi tu că fac.
O.H.: Eşti coregraf şi dansator, şi în principal lucrezi cu corpul. Ce importanţă are textul în spectacolele pe care le faci?
A.N.: Se pare că e important. Îl folosesc tot timpul. De fapt nu ştiu dacă textul, cât vocea. Tot timpul am văzut vocea ca fiind parte din corp. Mereu în spectacolele mele există un fel de muzicalitate care apare din sunet, voce, cuvânt. Sunetul a fost mereu prezent. Acum s-a articulat în text. Mi-a devenit evident ce înseamnă vocea din / în / pentru corp, în momentul în care am făcut nişte workshopuri de voce pentru performeri. Atunci mi-am dat seama cât de fizică este emisia. Textul pe care-l folosesc apare din ce mi se întâmplă pe scenă, îl inventez, îl schimb, îl adaptez în funcţie de public, de ce vine spre mine, de cum mă duc eu spre ei. Nu este un text scris, nu mi-am scris niciodată textele. Mi se pare firesc ca textul să-mi însoţească mişcarea, vocea să-mi însoţească corpul, e parte din el. Şi în plus, deşi ai zice că textul e cumva mai concret, mi se pare că poate să devină la fel de abstract ca şi corpul. Dar nu funcţionez cu text în termeni de a juca ceva. Nu e TEXT, e un text. Textul / vocea / sunetul sunt mai degrabă feluri de a acompania ce se întâmplă cu corpul şi mi se pare foarte natural, apropo de spectacole de dans, mi se pare natural să existe voce în ele. Mereu am vorbit pe scenă, mă simt bine vorbind pe scenă, îmi place să vorbesc pe scenă, îmi place să cânt, să folosesc sunet. Vocea mi se pare un univers. Lucrând cu vocea am devenit conştientă de faţa mea şi de capul meu şi de spatele meu, într-un fel foarte fizic. Când am început să cânt în timpul workshopului despre care îţi povesteam mai devreme, îmi vedeam vocea desfăşurându-se în spaţiu, o vedeam ieşind din mine, ducându-se departe şi umplând camera, dând dimensiune spaţiului. Îmi place vocea şi îmi place să o folosesc. Şi de ce nu, una peste alta?
Andreea Novac este coregraf şi performer. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti. A studiat psihologia şi apoi coregrafia. Piesele sale Dance a Playful Body, Pretend We Make You Happy, On tenderness au fost prezentate pe scene naţionale şi internaţionale. Beneficiază de burse şi rezidenţe de creaţie în străinătate (Italia, Marea Britanie, Olanda, Luxemburg, Austria, Ungaria), burse pentru cercetare asupra mişcării în Italia şi trece, de-a lungul anilor, printr-un număr considerabil de ateliere de dans contemporan. Creează coregrafie pentru film şi teatru.
Noua producţie face parte din Fondul Colectiv de Creaţie, un fond comun de resurse - spaţiu de lucru, know-how artistic şi de management cultural, resurse financiare, dar şi valori şi practici comune de lucru - care îşi propune să susţină dezvoltarea de noi spectacole de dans contemporan, noi idei şi practici în zona artelor performative. Proiectul Fondul Colectiv de Creaţie este realizat de către Asociaţia Colectiv A Cluj în parteneriat cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi este finanţat cu sprijinul Administraţiei Fondului Naţional Cultural.