Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

După ploaie, la Teatrul Dramatic din Braşov


România Liberă, septembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu numai pentru că gazdele sunt ospitaliere, toamna blândă şi oraşul frumos criticii de teatru se grăbesc să se urce în autobuz ca să răspundă invitaţiei Teatrului Dramatic din Braşov. Atracţia principală este chiar trupa acestuia.

Tineri sau vârstnici, ei sunt profesionişti, iar repertoriul de calitate îi pune în valoare. Aici ai mereu prilejul să vezi texte care nu se joacă pe toate scenele, piese din diverse zone culturale, cu scriituri personalizate, neurmărind cu tot dinadinsul, chiar când sunt din ultimii ani, moda rebarbativă. Este la această instituţie, condusă de un tânăr director, un fel de demnitate a actului teatral. Ai senzaţia că ei îşi respectă statutul de răspânditori ai culturii.

La atâta subcultură înconjurătoare, întâlnirea cu spectacolele braşovene, deşi nu toate sunt la înălţime, înseamnă în fond cunoaştere şi comunicare. Ştim că n-au toate teatrele posibilitatea de a invita critici la vizionări de spectacole şi se mulţumesc, în relaţia cu presa, la consemnări informative locale, fără a se putea confrunta cu opiniile celor care nu o pot evalua măcar prin comparaţie cu întreaga mişcare teatrală pe care o cunosc. Aceasta duce în teatrele izolate la un fel de închidere în cochilie, ceea ce privează teatrul de un comentariu profesionist şi-i face adeseori pe membrii trupei să stagneze, din supraestimare. Uneori, directorii instituţiilor sunt supăraţi pe critici şi preferă izolarea spre a nu-şi dezvălui eşecurile. N-aş vrea să se creadă cumva că toţi criticii invitaţi sunt profesionişti cu adevărat, dar oricum confruntările de opinii sunt benefice.

Întorcându-ne acum la ultima întâlnire cu trupa braşoveană, trebuie spus că, deşi în cele două reprezentaţii am văzut doar eşalonul tânăr, a fost evident, din nou, că se munceşte cu dăruire şi că oamenii sunt dotaţi pentru meseria pe care şi-au ales-o. Unul dintre texte aparţine lui Sergi Belbel, cel mai important dramaturg catalan la ora aceasta, şi cred că este pentru prima oară pe scenele noastre. Publicată în 1993, piesa După ploaie, satiră a unei lumi în plină degringoladă, copleşită de interdicţii şi limitări, căreia regizorul Dan Vasile i-a adăugat un plus de bunăvoinţă, are fibra unei umanităţi înţelegătoare. Închişi până la sufocare în obligaţiile jobului de la firmă, eroii trag la fit pe terasa clădirii (bună soluţia scenografului Doru Zamfir, urâte costumele şi prost lucrate - trebuie spus în trecere), scoţând la lumină, pe durata unei ţigări uneori nefumate până la capăt, tot ce îi înăbuşă în restul timpului.

Mărturisiri, aspiraţii, vicii, calităţi apar în flash-uri. Eroii intră în conflict, se îndrăgostesc, se urăsc, dispreţuiesc. Lucrurile devin coerente puse cap la cap de către spectator pentru că regizorul te duce cu mână sigură pe drumul demonstraţiei sale. După atâtea piese aduse pe scenele noastre din pubela europeană a dramaturgiei, e reconfortantă întâlnirea cu un scriitor din generaţia de ultimă oră. Probabil că şi actorii au rimat cu textul, căci au jucat cu dăruire. Bianca Zurovski - reconfirmându-şi mereu dotarea şi seriozitatea, Iulia Popescu - nedezamăgind încrederea ce i-am acordat-o încă de la Şantaj, Denis Moraru - având nevoie de puţină surdină, iar Gabriel Costea de mai multă încredere în sine.

Cu Vă pupă piticul din Franţa ne-a fost oferit prilejul de a vedea pe scenă încă un text din tânăra dramaturgie autohtonă, ce-şi clamează zgomotos dreptul la reprezentare. Este piesa unei actriţe talentate, Antoaneta Zaharia, ce vrea să-şi spună şi ea părerea despre lume. Despre lumea pe care o cunoaşte sau crede că o cunoaşte. Nu-mi stau în fire descurajarea elanurilor creatoare, dar nici încurajarea tinerilor cu orice preţ. Aşadar, textul mi s-a părut doar o însăilare pentru examene la Institutul de Teatru şi o cred pe autoare că a "chiuit", cum declară în programul de sală, când un regizor de calibrul lui Alexandru Dabija a luat hotărârea de a o aduce în faţa publicului.

Drept este că doar acum câţiva ani, la un colocviu, regizorul şi-a exprimat regretul că n-a dat atenţie dramaturgiei tinere. Acum a făcut-o. Piesa Antoanetei Zaharia se mai numeşte şi Jocul. Spectacolului i-aş spune "Gluma". A lui Dabija. Într-o doară şi în trecere le-a pus tinerilor ce se vânzolesc prin lumea teatrului o oglindă în faţă şi ne-a făcut nouă, spectatorilor, cu ochiul. Aşa am receptat eu. Să fi fost el mai serios în demersul său? Actorii sunt buni. Sper că nu şi-au jucat propria superficialitate, ci doar a personajelor. Şi dacă au fost buni, să-i şi cităm în ordinea din program: Ligia Stan, Gabriel Costea, Iulia Popescu, Marius Cordoş, Codruţa Ureche.

Pentru talentul său de actriţă, Antoaneta Zaharia are nevoie de texte solide. Pentru incipientul ei talent de scriitoare are nevoie de lecturi esenţiale, de experienţă de viaţă, dincolo de cercul care-i este familiar, de mai puţină vanitate. (Doamne, ce modest e Vargas Llosa!) În rest, succes!



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer