... atunci când, dacă vreau să merg la teatru, las tot şi chem încă vreo trei prieteni.
... atunci când, având nu ştiu ce prejudecată înainte de spectacol, încerc să mi-o deconstruiesc rapid, pentru a nu face din mersul la teatru un act de orgoliu.
... atunci când mi-e totuna dacă merg la teatru în adidaşi sau pantofi lăcuiţi.
... atunci când, înainte de spectacol, îmi dau mobilul pe silent, sau, culmea respectului, îl închid de tot.
... atunci când nu ies din sală dacă nu înţeleg din prima, dacă durează prea mult sau dacă nu e ceea ce credeam eu.
... atunci când încep să înţeleg structura spectacolului şi să văd, în interiorul acestuia, distanţa între ceea ce a vrut regizorul să facă şi ceea ce a făcut, de fapt.
... atunci când nu am neapărat un gen preferat de teatru şi mă bucur pentru orice formă de teatru bine făcută.
... atunci când văd o scenă superbă şi abia aştept să mă entuziasmez public, prin aplauze şi comentarii cu ceilalţi spectatori.
... atunci când, nemulţumit şi nervos fiind că am nimerit la un spectacol prost, îi dau o şansă.
... atunci când, chiar dacă sunt spectator cu multă experienţă, nu mi-e ruşine să cer încă autografe.
... atunci când, ieşind de la teatru, mă bucur că există teatru pe lume.
... atunci când, într-un moment greu al vieţii, brusc îmi aduc aminte o imagine, o replică, o stare sau o idee dintr-un anumit spectacol şi conştientizez că-mi face bine.
în curând, despre spectatorii care scriu