Doină şi joc de pe valea Gangelui. Recital de muzică şi dans clasic indian la Teatrul Elisabeta din Bucureşti

Festivalul Namaste India a ajuns la cea de a şaptea ediţie şi a crescut, din 2010 până ]n 2016, atât în dimensiune cât şi în calitate. Desigur, ca să poţi sa te "arunci" să aduci din India artişti valoroşi, trebuie să obţii fonduri şi să ştii cum să le gestionezi. Organizatorii acestui festival reuşesc din ce în ce mai bine să facă acest lucru, în ciuda faptului că în România comunitatea indiană este foarte restrânsă şi implicit sprijinul care ar putea veni de acolo. Însă suntem ţara lui Mircea Eliade, a lui Sergiu Al George şi, de ce nu, a Amitei Bhose, cercetătoarea de origine bengaleză care a venit în România să-l studieze pe Eminescu şi nu a mai plecat. Astfel că interesul pentru străvechea şi actuala cultură indiană există.

În 2016, dincolo de târgul de produse şi haine tradiţionale şi spectacolele în aer liber organizate la Muzeul Satului, festivalul, aflat încă în desfăşurare, a adus o săptămână a filmului indian (la Cinema Elvire Popesco) şi spectacole de muzică clasică şi dans clasic indian organizate la Teatrul Elisabeta din Bucureşti.

În seara de 3 iunie 2016, ne-au fost oferite practic două evenimente sub un singur afiş: două recitaluri, unul de muzică clasică indiană, stilul Hindustani şi unul de dans clasic indian, stilul Kathak au avut loc pe scena Teatrului Elisabeta din capitală. Pentru muzicienii indieni a fost un adevărat maraton, întrucât ei au susţinut şi partea muzicală a recitalului de dans. I-am putut vedea evoluând pe Shri Bhaskar Das (bansuri - flaut indian), Shri Rupesh Pathak (voce), Pandit Udai Mazumdar (tabla) şi desigur dansatoarea de Kathak Shrimati Namrta Rai.

Biografiile artiştilor pot fi consultate aici.

Sacrul în muzică

Muzica clasică indiană conţine două sisteme distincte, corespunzând celor două mari regiuni ale Indiei: partea de Nord, care a făcut parte din Imperiul Mughal începând cu secolul al XIII-lea, şi a suferit influenţe ale culturii persane-islamice şi Sudul Indiei, considerat păstrător al tradiţiei indiene milenare. Sistemul muzical savant din Nord poartă numele de Hindustani, iar cel din Sud Karnatik. Stilul Hindustani a devenit mai popular în lumea occidentală datorită unor muzicieni ca Inayat Khan (la începutul secolului XX), cel care a avut o influenţă puternică asupra compozitorilor Alexandr Scriabin şi Claude Debussy, dar mai ales Pandit Ravi Shankar, care s-a bucurat din plin de beneficiile tehnologiei.

Aşadar, muzicienii care au evoluat la Bucureşti în 3 iunie 2016 sunt exponenţi ai stilului de muzică clasică indiană Hindustani, Şcoala Darbhanga Gharana, şi au interpretat compoziţii în Rag Kirwani şi Mishra Khamaj.

Înaintea începerii recitalului, ca în orice program susţinut conform canoanelor indiene, solistul vocal şi flautistul au cerut binecuvântarea guru-lui lor, Pandit Udai Mazumdar (cel care îi însoţea la tabla).

Rag Kirwani este un mod minor cromatic, asemănător eolicului cu treapta a VII-a ridicată (sau scării minorului armonic, pentru cei care nu cunosc sistemul modal). Compoziţia a început cu alap, parte introductivă având caracter improvizatoric în care funcţiile melodice ale modului şi frazele specifice sunt evidenţiate. Aici a fost alcătuit din alap propriu-zis, jhor şi jhala. Flautistul a deschis raga-ul în duo (jugalbandi) cu solistul vocal. Pathak a ales nu doar să amintească scopul muzicii, acela de a-l venera pe Dumnezeu, dar să creeze un moment de rugăciune, meditaţie. Am identificat între rugăciunile intonate de muzician Gayatri Mantra, Guru Mantra, Mantra Domnului Shiva. Alap a fost urmat de Jhor şi Jhala (de asemenea fără acompaniament de tabla), în care partea solistică i-a revenit exclusiv flautistului Shri Bhaskar Das. Aici în multe momente ajungeam să mă pierd. Dacă nu ar fi fost atât de elaborată şi structurată, această secţiune putea fi confundată în multe momente cu o doină muntenească. Până şi timbrul flautului Indian semăna mult cu al cavalului. Diferenţa ar fi folosirea trilurilor în muzica românească, ornament impropriu în muzica indiană clasică.

Partea a doua, gat, alcătuiră din madhyalaya şi drut gat, a introdus ritmul, tala, mai exact teental, un tipar de 16 timpi în interior căruia interpretul de tabla Pandit Udai Mazumdar îşi realiza compoziţia şi improvizaţiile. În drut gat, în tempo rapid, spiritului folclorului nostru îşi făcea din nou simţită silueta prin caracterul de joc. Aici a fost momentul de virtuozitate. Frazele întinse pe câte trei perioade ritmice în care orice interpret s-ar putea pierde, dar la finalul cărora flautistul şi percuţionistul "aterizau" împreună, se împleteau în ghirlandele contrapunctice.

A doua lucrare a fost un dhun in Mishra Khamaj, adică lui Rag Khamaj (mod complex, având în urcare structură hexacordică şi în coborâre heptatonică, cu o treaptă coborâtă şi cu un traseu melodic ce nu merge strict descendent) i-au fost adăugate şi note din alte raga. Dhun este o piesa mai puţin elaborată, împrumutând sonorităţi de folclor şi se cânta după un raga sau la sfârşitul recitalului. Această piesă a fost în Dadra taal (tipar de 6 timpi), iar versurile erau cântate când în limba hindi când în bengali. Vocea lui Rupesh Pathak avea căldură şi expresivitate, solistul renunţând la momentele de virtuozitate si vocalizele guturale de care abuzează unii cântăreţi indieni.

Foarte bună ideea organizatorilor de a da cuvântul muzicii clasice indiene în partea întâi a serii şi nu de a o lăsa doar cu funcţia de acompaniament pentru dans.

Muzica din dans

În partea a doua a serii a avut loc recitalul dansatoarei Shrimati Namrta Rai. În privinţa dansului clasic, stilurile sunt mai multe şi diversificate decât în cazul marilor sisteme muzicale, Sangeet Natak Akademi recunoscând opt dintre aceste stiluri. Avem astfel Bharatanatyam, Kathakali, Mohiniattam şi Kuchipudi în Sud, Kathak în Nord, Manipuri, Sattriya şi Odissi în Est.

Dansul în India poate fi considerat o formă de teatru, întrucât expresivitatea este foarte mult exploatată şi inclusă în componenta tehnică. În Mohiniattam, de exemplu, sunt folosite peste 100 de mişcări ale ochilor. Însă, mai mult decât atât, dansul este el însuşi o formă de expresie a devoţiunii. Dansul este sacru, la fel ca o slujbă religioasă. Kathak este mult mai aproape din punct de vedere tehnic de ideea dans aşa cum o înţelegem noi, europenii, întrucât acolo este loc şi de virtuozitate.

M-am bucurat enorm de acest recital, întrucât ultimul de acest gen şi la acest nivel a avut loc în România tocmai cu 16 ani în urmă pe scena Teatrului de Operetă, când Excelenţa Sa, Domnul Rajiv Dogra, Ambasadorul Indiei la Bucureşti în acea vreme, a adus-o la Bucureşti pe artista Pragati Sood.

Având rădăcini în Antichitate şi suferind influenţe persane începând cu secolul al XVI-lea, Kathak constă în relatarea unei poveşti prin mişcările corpului. Însă aici nu avem doar un limbaj al corpului, ci chiar o muzică a lui. Dansatorul este el însuşi instrumentist şi instrument. Picioarele dansatorilor sunt înfăşurate în clopoţei al căror timbru însoţeşte numeroasele şi complicatele ritmuri obţinute prin loviturile în podea. Dansatorul execută tala el însuşi în dialog cu percuţionistul. Namrta Rai şi gurul ei, acelaşi Pandit Udai Mazumdar dialogau comandându-şi unul celuilalt tipare ritmice care mai de care mai complicate, pe care aveau sa le şi repete de câte 3 ori. Prima compoziţie avea un tala în 14 timpi, Dhamar taal. Ca şi cum nu ar fi fost destul de complicat, formulele celor doi abundau de sincope, contratimpi şi diviziuni, totul executat în tempo rapid.

O altă caracteristică a dansului Katkak sunt piruetele, desprinse din dansul dervişilor, lucru vizibil în piesa prezentată la bis, din tradiţia sufi (islam). Frumoasă încheiere pentru o seară în care am fost cu toţii martorii felului în care acest limbaj, care este muzica, transcende epoci, culturi, zone geografice şi ideologiile religioase.

Aşteptăm cu interes următorul recital din cadrul festivalului Namaste India, care va avea loc în 30 iunie 2016 şi va fi susţinut de Pandit Vishwa Mohan Bhatt şi Nihar Mehta.