Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Fragmente de teatru turc - Istanbul Tiyatro Festivali, ediţia a XX-a, 2016


Observator Cultural, iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-o ţară care, din păcate, alunecă din ce în ce mai mult înspre o formă nouă de dictatură, cea a lui Erdogan, teatrul devine, aşa cum se întîmplă în societăţile totalitare, o formă de opoziţie faţă de sistem, în ultimă instanţă o formă de subversiune (şi mă gîndesc că doar vorbitorii de turcă sau cei care trăiesc în Turcia reuşesc să perceapă toate nuanţele şi aluziile, tot ceea ce noi numeam, în comunism, "şopîrle"). Într-o ţară în care aproximativ 85% din teatrul produs este realizat la Istanbul, în contextul în care există comisii de cenzură, iar preşedintele intenţionează să închidă, treptat, teatrele de stat, pe motiv că sînt "imorale", existenţa unui festival internaţional precum Istanbul Tiyatro Festivali (3-28 mai 2016), cu o tradiţie deja de 20 de ani, înseamnă mai mult decît un act artistic. Nouă producţii internaţionale şi peste 20 naţionale, într-o perioadă nu tocmai favorabilă artelor în Turcia.


Spre finalul Festivalului, am participat la workshopul de critică teatrală, organizat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, şi am asistat şi la cîteva spectacole, care ne-au oferit o imagine, chiar dacă fragmentară, a felului în care se realizează teatru în Turcia în prezent. Am vizionat două spectacole, în care sînt aduşi în contemporaneitate Shakespeare şi Cehov, şi un spectacol de teatru-dans, al Universităţii de Teatru, într-o manieră care mi‑a amintit, pe alocuri, de dans-actorii lui Gigi Căciuleanu.

The Worst Job (En Kötü Iş) este un spectacol de mişcare, o producţie studenţească alcătuită din zece performeri (Erdinç Anaz, Pınar Akyüz, Demet Aksular, Özgün Akaçça, Begüm Balcıoğlu, Taner Güngör, Erdem Kaynarca, Ahu Özgür Kınoğlu, Meriç Rakalar, Tuğçe Tuna), coordonaţi de şefa secţiei de Coregrafie a Facultăţii de Teatru din Istanbul, care, prin dans, gesturi şi, de multe ori, sunete ininteligibile, uneori prin artificii cam stridente (fum în exces, jocuri violente de lumini), construieşte un cadru sumbru, întunecat, subteran, în care fiinţa umană este strivită şi privată de orice posibilitate de salvare. The Worst Job... este cea de miner, iar spectacolul face trimitere  la un accident care a avut loc în urmă cu cîţiva ani, în 2014, în regiunea Soma, unde au murit mai mulţi mineri, din cauza condiţiilor improprii de muncă. Este însă o informaţie extradiegetică, ce modifică, într-adevăr, percepţia asupra spectacolului, dar cred că, atunci cînd vorbim despre un performance bazat pe mişcare, ar trebui să fie clar, măcar în ceea ce priveşte direcţiile principale, ce teme abordează. Iar în acest spectacol, fără informaţia adiţională, este foarte clară relaţia pe care coregrafa Tuğçe Tuna o realizează între corp şi materia cea mai informă şi mai elementară - pămîntul (element existent efectiv pe scenă, nu sugerat). Într-un cadru obscur, în care oamenii par lipsiţi de personalitate şi chiar de capacitatea de a mai comunica - nu reuşesc decît să scoată nişte sunete aproape animalice -, totul este vidat de sens, de o logică a acţiunilor şi a mişcărilor. Personajele formează parcă un ceasornic stricat, incapabil să mai arate cu acurateţe ora sau să se mişte după un principiu stabil. În spectacol se folosesc în exces elemente care agresează orizontul vizual al publicului, precum măşti de oxigen, aruncate în scenă parcă din neant, căşti de protecţie care, într-una dintre scene, simbolizează cranii umane, aranjate într-o mică piramidă - scenă hamletiană. Lipsa de lumină (la propriu), lipsa unor condiţii decente de viaţă nu pot decît să ducă la violenţă, iar spectacolul The Worst Job accentuează limitele înspre care sînt împinşi oamenii atunci cînd sînt lipsiţi de un mediu normal. Violenţa se manifestă atît între bărbaţi, căci vechiul instinct al teritorialităţii nu poate fi strivit indiferent de timp şi spaţiu, cît şi faţă de femei. Foarte dur, dar, în acelaşi timp, realist sînt construite scenele în care personajele feminine devin simple obiecte, trecute de la bărbat la bărbat, în acel nonspaţiu şi nontimp în care doar pămîntul pare că mai domneşte. Se încearcă şi o abordare de tip grotowskian de transgresare a limitelor între actor şi spectator, dar, din păcate, rezultatul nu duce la un parateatru clar construit.


Vania, Sonia, Maşa şi Spike, după un text al lui Christopher Durang (transformat cu succes într-o producţie off-Broadway, în 2012, în 2013, cîştigînd un Premiu Tony), în regia lui Yücel Erten - Tiyatro Pera, cu: Şerif Erol (Vanya), Tilbe Saran (Sonia), Nesrin Kazankaya (Masha) Doğan Akdoğan (Spike), Başak Meşe (Cassandra), Gamze İpek (Nina) -, este o adaptare în maniera reality-show-urilor a unor scene din diverse piese de Cehov. O abordare destul de îndrăzneaţă - ţinînd cont de tendinţa europeană de a-l pune în scenă pe Cehov într-o manieră mai degrabă sobră -, dar nu neapărat pozitivă. Este, într-adevăr, un spectacol în care este bine dozat comicul de situaţie cu cel de limbaj, dar rămîne întrebarea de ce era nevoie de personajele lui Cehov pentru a construi o poveste ce amestecă reality-show-ul cu melodramatismul telenovelelor? Din Cehov poate rămîne acel spleen al vieţii la ţară, al încremenirii într-un spaţiu unde nu se întîmplă nimic şi unde există veşnica tentaţie a metropolei. Într-o cheie extrem de ironică - asumat ironică -, personajele bine-cunoscute ale lui Cehov sînt lipsite de orice subtilitate şi de orice profunzime, singurul lor rol părînd a fi doar cel de a stîrni rîsul. Şi nu neapărat un rîs cathartic, ci doar unul de pur amuzament (dar aici las deschisă posibilitatea de a fi ratat anumite subtilităţi de limbaj care se pierd prin traducere). În viziunea lui Yücel Erten, Maşa este o vedetă de tip Hollywood, care are un iubit mai tînăr decît ea, un pretty boy pe nume Spike, iar sora ei, Sonia, rămîne provinciala care s-a sacrificat pentru a o îngriji pe mama lor, găsind astfel un pretext pentru ratarea sa. În acest potpuriu cehovian îşi face loc şi Cassandra, femeia de serviciu, care, după cum indică numele, se dedă la profeţii care de care mai aiuristice. Există şi o trimitere către povestea din Pescăruşul, Vania este cel care scrie acum o piesă inspirată de povestea lui Konstantin, evident rolul principal fiind jucat de Nina, fata din vecini, cu Maşa asistînd la reprezentaţie ca o Arkadina plictisită. Tonul general al spectacolului, aducînd de multe ori cu stilul scheciurilor difuzate pe posturi TV de entertainment, rămîne pînă la final unul comic, iar Cehov - un simplu pretext.

SchizoShakes (Altidan Sonra Tiyatro) este un spectacol realizat tot în cheie ironică, numai că virează dinspre comic înspre tragedie, delir, grotesc. Un one-man show cu şi de Yiğit Sertdemir, SchizoShakes, o compilaţie după mai multe traduceri din Shakespeare, pune sub semnul întrebării toate valorile pe care le întîlnim la Shakespeare: iubirea, devotamentul, obsesia puterii etc. De la sugestie la gesturi violente, agresive, performance-ul lui Yiğit Sertdemir este aproape dadaist în felul în care îmbină replici din diferite piese de Shakespeare şi versuri şi poemele sale. Trecerea constantă de la rîs la plîns, de la strigăt la murmur este un semn al zbuciumului permanent în care se află fiinţa umană. Soluţia aleasă de artist pentru a descrie chinul interior al acestui personaj format din fărîme din alte personaje ale lui Shakespeare este de a înfăţişa, grafic, felul în care zbuciumul interior îi mutilează pînă şi trupul. Deşi un spectacol minimalist ca decor, se joacă inspirat cu partea cinematografică, astfel că personajul trece din spaţiul scenei în cel al videoproiecţiei ca şi cum nu ar exista, de fapt, nici o graniţă. Personajul lui Yiğit Sertdemir este şi Hamlet, şi Macbeth, un antierou care nici măcar nu mai aruncă vreun dubiu asupra întrebării "a fi sau a nu fi?". Nu ştiu dacă teatrul trebuie să îţi dea un răspuns atît de clar la o întrebare ce, prin esenţa ei, trebuie să rămînă ambiguă, dar în SchizoShakes aflăm, încă din prima scenă, fără o meditaţie îndelungată, dacă e mai bine să fii sau să nu fii, adică să acţionezi sau nu, să te chinui să găseşti un sens sau să te laşi purtat de cursul imprevizibil şi lipsit de sens al vieţii.

Întrucît trei spectacole nu sînt suficiente pentru a contura o imagine completă asupra unui festival amplu, nu voi încerca să trasez linii generale, ci doar să precizez că această participare a oferit posibilitatea de a observa un alt tip de viziune asupra strategiilor de construcţie teatrală, de a reciti clasici din dramaturgia universală şi de a aborda anumite tematici sociale.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer