O memorie colectivă - transmisă artistului prin părinții săi - e depănată scenic sub forma unei tapiserii de forme arhetipale. Compoziția coregrafică își trage originile din pasiunea de tinerețe a artistului pentru desen și arta plastică. Gestul coregrafic desenează mișcarea în coordonate de spațiu și timp. Dansatorii devin obiecte care gravitează în jurul altor elemente fixate într-o relativitate cosmică. Trupurile re-arhitecturează spațiul realizând tablouri sinergice ce denotă hieratism, ritual sau scene de luptă.
Expresivitatea mișcării se reflectă în stanțe individualizate prin focare sau puncte directoare în peisajul coregrafic susținute de soliști, în jurul cărora gravitează structuri colective în care trupurile formează un eșafodaj sau un organism ce se reconfigurează caleidoscopic.
Vocabularul coregrafic reflectă identitatea nord-africană a dansurilor tradiționale, expresie a culturii populare magrebiene sau a mișcărilor dansatorilor de stradă din Algeria, într-o estetică animată de o corporalitate brută, ce degajă energii tribale, dar consolidată pe o structură elaborată în consens cu tehnicile dansului modern contemporan.
Dansul e inspirat de romanul cu același nume al scriitorului algerian Yasmina Khadra, ce explorează Algeria colonială și post colonială sub forma unui bildungsroman. Complexul identitar, pendularea între două lumi sunt motive prin care Koubi se identifică cu Younes tânărul erou al romanului. Integrat complet în lumea occidentală unde s-a format, Koubi descoperă și imaginează în creațiile sale "noaptea" lui Younes într-un spațiu al memoriei colective, al tradiției orientale ce bântuie spiritul în stare de veghe. Noua ordine a lumii occidentale, libertatea, cunoașterea, creația autentică - ca elemente ale zilei - e îndatorată nopții la fel cum lumina nu există fără umbră sau fără contrastul întunericului.
Ce que le jour doit à la nuit , precum alte creații ale artistului, este realizată doar cu interpreți bărbați. Conceptual, dansul se adresează prin excelență unui trup masculin individual sau colectiv, cu funcție simbolică, antropologică și politică. În culturile nord-africane, primitive, dansul ritualic sau comunitar exprimă forță telurică, gravitație, masă musculară. Prin urmare, în perspectivă istorică, dansul se vrea masculin. Koubi împrumută această corporalitate arhaică pe care o ridică estetic la nivel de mit. Motivele reliefate în acest dans sunt în consens cu romanul ce-l inspiră, dar componenta erotică este complet eliminată, nefiind necesară demersului său.
Arsenalul coregrafic alcătuit din gesturi tipice de capoeira acrobatic și spectaculos, hip-hop sau posturi de arte marțiale nu poate fi decât dedicat trupului bărbătesc. Capoeira aduce un dialog corporal ce presupune strategie și improvizație. Incantația (muzică sufită, de ritual) și ritmurile tribale sunt corelate cu viteza și agresivitatea mișcării. Compoziția e aeriană, circulară, este un dans de luptă, ritualizat ce trimite la estetica artelor marțiale. Această formă de dans de origine afro-braziliană a inspirat și alți coregrafi contemporani precum Hofesh Shechter sau Akram Khan. Creată de sclavii africani din Brazilia (sec. XVI-XVII), copeira e o formă de artă de camuflaj - de rezistență sau de autoapărare - cu rolul de antrenament pentru luptă.
Peisajul muzical în aranjamentul lui Maxime Bodson este multicultural și eclectic. Cuprinde fragmente din muzica compozitorului nubian Hamza El Din, în interpretarea cuartetului Kronos. Ritmurile tradiționale nord-africane sunt îmbinate cu elemente de muzică clasice și modernă occidentală, în principal, secțiuni corale din Johannes Passion (Bach) și muzică sufită tradițională.
La construcția universului scenic de mare efervescență plastică contribuie leitmotivele coregrafice, viteza de execuție în crescendo sau decelerare, drapajul vestimentar ce potențează mișcarea, și tehnicile de iluminare. Mișcarea e năprasnică, fulgurată, dantelată, statuară sau stereotipă. Ȋn contre-jour sau prin schimbarea rapidă a perspectivelor de iluminare, devine umbră, e spectrală, aureolată sau obscurizată. Posturile leit-motiv sunt executate de soliști, și ulterior integrate în sinergia colectivă, în cascadă, sau defazate pe grupuri de dansatori.
Primul cadru aduce un amestec amorf de trupuri la sol ce par să se trezească dintr-un somn profund, meditativ. Cu spatele la scenă, se ridică pe rând într-un ritual fratern. Pe muzică corală de Bach, dansatorii descriu cercuri largi cu brațele și apoi le ridică către cer într-un gest statuar de rugăciune. Gestul devine leitmotiv pe parcursul reprezentației și reactivat colectiv în scena finală. Dansul, pe alocuri redus la figurație, devine statuar și contemplativ.
O lume efervescentă ce freamătă între ritual, extaz, rugăciune și vria unei confruntări corporale desfășurată la viteze amețitoare e realizată doar cu doisprezece interpreți profesioniști de origine algeriană și burkineză. Dansul este social, comunitar cu conotații religioase, de cabală sau confrerie.
Câțiva soliști șerpuiesc prin mulțime executând salturi mortale, piruete inversate executate la viteze amețitoare, prin susținerea întregii greutăți corporale pe cap, pe gât, pe două mâini alternativ, sau într-o singură mână. Curmată brusc, vria centrifugală este dintr-odată încremenită într-o poziție ce sfidează gravitația și legile mecanicii.
Vestimentația (Guillaume Gabriel) albă și lejeră evocă costumele de arte marțiale peste care fustanelele evazate se rotesc ca niște corpuri astrale în timpul piruetelor mirobolante. De-a lungul reprezentației, interpreții își scot pe rând cămășile, dezvăluind frumusețea masculină, atletică, într-un proces simbolic de convertire sau de asumare a noii condiții. Până în final, toate busturile vor fi goale.
Un alt leitmotiv este zborul. Zburătorul propulsat în spațiu aterizează orizontal pe brațele întinse ale unui grup în așteptare, sau în picioare pe un eșafodaj vertical de trupuri. Dansatorii par niște derviși zburători ce traversează spațiul scenic din toate direcțiile.
Frenezia zborului alternează cu tablouri domestice ce sugerează viața comunității: doi bărbați stau față în față la o șezătoare, un altul face meditație... Posturile sunt statuare sau de confruntare, de atac, în pași fandați, însoțite de strigăte guturale de luptă. Mișcarea e încetinită sau accelerată, curmată brusc până la încremenire în posturi hieratice.
Pe măsură ce noaptea alunecă în zi, clar obscurul scenic e traversat de raze oblice de lumină. Interludii de tăcere și mister înscriu posturi leitmotiv: brațul îndreptată spre transcendent sau gesturi emblematice de luptă. Dansatorii se mișcă în surdină, reconfigurându-se călăuziți de o sursă de lumină laterală, ca un răsărit.
Muzica de Bach continuă în ritmuri de fugă, mișcarea se precipită, salturile prin aer par propulsate de energii dezlănțuite. Aterizări spectaculoase au un efect de domino prăbușind eșafodajul de trupuri ce așteaptă cu brațele ridicate. Trupurile zac agonizând pe sol într-un peisaj devastator, ca după bătălie. Mișcarea e legată, arcuită, cambrată într-un tulburător lament al trupurilor.
Într-un alt tablou, în ritmuri orientale de tobe și tânguiri de flaut, lumea apare în oglindă, inversată. Toți interpreții se rotesc pe vârful capului, executând o mișcare lentă și dezordonată din picioare ca niște organisme marine (celenterate).
Există o îmbinare desăvârșită între materia brută a dansului conferită de opulenta masă musculară a interpreților și virtuozitatea și grația execuției. Mișcarea e repetitivă și austeră, ea exprimă ritual, luptă, confruntare sau transcendență într-un complex diferențiat de stări succesive de violență, revoltă, supunere sau pierdere.
Societatea de bărbați se prinde în hore deschise, coloidale. Aproape de final, într-un dans apăsat, în tandem, dansatorii par niște uriași ce strivesc totul în picioare în cadențe devastatoare.
Un manifest poetic încheie demersul discret și concluziv. Dansul înțepenește și un interpret se desprinde din grup și recită versuri în arabă. O traducere a lor se poate urmări în programul de spectacol. Ele reprezintă un poem scris de Koubi în urma vizitei sale în Algeria în (re)cunoașterea tradițiilor ancestrale și a descoperirii identității. Poemul vorbește despre o călătorie rătăcitoare fără direcție sau intenție a cărei zbucium și revelație se vrea reliefată în peisajele coregrafice ale acestei incursiuni de recuperare a unei memorii spirituale și afective.
Un tărâm uitat al metempsihozei se regăsește în casele, străzile, mieii...pe care Koubi le întâlnește în amintirea colectivă a strămoșilor lui. Dragostea - ca stare de împlinire lăuntrică - față de acele locuri și oameni necunoscuți e transfigurată într-un pios sentiment de fraternitate sau confrerie spirituală ce străbate întregul arsenal coregrafic.