O formă tipică de teatru reductiv este monologul sau duetul, care ating aceeași tensiune dramatică, substituind dinamica scenică în care se confruntă mai multe personaje cu dicteul autoscopic sau dialogul depersonalizat.
Nimic nou sub soare; piesele lui Samuel Beckett au îmbrățișat această estetică cu trei sferturi de veac în urmă. Eugen Ionescu și-a redus personajele la "absențe" (în Scaunele) sau le-a amuțit, în regresia lor către animalitate - doar traversează scena în galop (Rinocerii).
În această tradiție a spectacolului minimalist se înscrie Blackout Songs, piesa dramaturgului britanic Joe White, nominalizată la Premiul Olivier după premiera sa la Hampstead Theatre din Londra.
Varianta sa newyorkeză (2026) este prezentată off-Broadway, la Robert W. Wilson MCC Theater Space. Montarea regizorului Rory McGregor se remarcă printr-o proiecție halucinantă a unui scenariu tulburător, fragmentat de blackout-uri muzicale și prin jocul excepțional al actorilor, care transformă spațiul scenic într-un câmp de forțe emoționale.
Un poem scenic despre iubire și adicție, Blackout Songs e construit din crâmpeie disparate de memorie individuală sau colectivă.
Abbey Lee (Ea), actriță de film și televiziune, realizează în acest spectacol un debut scenic senzațional, în timp ce Owen Teague (El), actor de teatru și film, realizează o intrare remarcabilă pe scenele newyorkeze. Cele două personaje fără nume sunt monade ce dialoghează în frânturi alienante. Dacă El încearcă să activeze memoria, Ea caută să o videze într-o tentativă de detașare și eliberare a ființei.
O punere în scenă ostentativ lipsită de orice artefact, lasă textul dramatic să respire, dublat de o fizicalitate șarjată. Gestul concretizează tulburările de comportament și stările alienante ale protagoniștilor, configurând un spațiu unde corpul se exprimă atunci când rațiunea și memoria eșuează.
Există o chimie formidabilă între cei doi actori, ambii stăpânesc un vast registru emoțional și o capacitate aparte de a potența trăirea prin sincronizare. Coregrafia scenică pe care cuvintele dansează - într-un transfer hipnotic de la un protagonist la altul - degajă mai curând stări decât sensuri.
Blackout-ul - căderea bruscă în obscuritate - marchează momentele în care viața se scufundă în confuzie, în manifestări de pierdere a memoriei și a identității. Aceste episoade se succed muzical (de unde și titlul Blackout Songs) tocmai pentru că, prin repetiția lor absurdă și mecanică, asemeni unui refren, stabilesc ritmul interior și dinamica piesei.
El este pictor, ea cochetează cu arta scrisului. Dar eul creator se disipează în iluzie și deznădejde. Singură iubirea subzistă și doar ea ar putea propulsa ființa înapoi în normalitate. Dar consensul iubirii nu e niciodată biunivoc. Ea survine în cuante asincrone, iar deziluzia afundă și mai tare ființa în depresie și adicție. Haosul mental indus de starea de beție se reactivează ca un virus vechi și latent care atacă ființa chiar atunci când părea că atinsese un anume echilibru. Adicția pare a fi relaționată cu traumele copilăriei. Marcat de un cancer timpuriu, el are o constituție fragilă și o sensibilitate exacerbată; de artist. Ea este un spirit rebel și independent.
Cadrele confuze, o mixtură stranie de tragic și extaz, sugerează fluxul incoerent al memoriilor reactivate de pulsiunile idiosincrasice ale unei iubiri aproape mitice. Memoria devine o paradigmă a recunoașterii ei. Iubirea se ivește din neant, de oriunde - o revelație a ființei aflate într-o stare de disponibilitate. Ea este surprinsă în toate ipostazele sale: de la faza incipientă, în momente de recunoaștere sau de regăsire a identității, până la secvențele domestice de plictis și îndoială sau într-o formă eternizată - după moartea Lui.
Tranzițiile dintre tablouri se realizează prin flash-uri zgomotoase de blackout. Lumina se stinge și se aprinde în explozii stroboscopice, fragmentând dansul protagoniștilor în posturi încremenite. Trupurile dezlănțuite, irizate de flash-urile luminoase, par electrocutate. Întunericul, ce servește ca interludiu între scene, nu este doar un artificiu de regie; el devine o stare de agregare a memoriei, un spațiu al vidului unde amintirile se descompun și se recompun arbitrar.
Plasarea în timp și spațiu a întâlnirilor celor doi iubiți este vag reliefată prin repere circumstanțiale, într-un decor aproape absent.
O masă trasă la perete în dreapta scenei cu o mașină de cafea și stive de pahare de plastic sugerează o reuniune de tip "Alcoholics Anonymous" , un spațiu al terapiei de grup unde vindecarea se caută în mod organizat. Este locul primei lor întâlniri, în care cei doi protagoniști conversează de parcă s-ar cunoaște de o viață, atrași irezistibil unul de celălalt.
O altă masă goală, retrasă în stânga scenei, evocă un bar - un loc al intimității toxice unde cei doi se regăsesc în câteva rânduri. Cele două mese așezate excentric constituie repere existențiale antagoniste: un spațiu de recuperare sau de adicție, în comunitate sau în intimitate. Un eșafodaj neutru ocupă centrul scenei - un spațiu domestic în care cei doi trăiesc o vreme împreună.
Un alt artefact scenografic este un buchet meschin de flori uscate - furat de pe morminte! - care îi va pune alternativ pe cei doi în situații penibile: înmormântarea tatălui ei, vizita ei la spital.
Între recidive violente și stări precare de echilibru în care cei doi încearcă o existență împreună, între beție și luciditate, viața de cuplu se sparge și se reînnoadă în stanțe cotidiene. Între ele intervine uitarea nu doar a experiențelor trăite alături de celălalt, ci și de sine. Uitarea poate fi indusă deliberat ca dorință de eliberare a eului de stările de conștiință agravate sau un efect indus de alcool de pierdere graduală a memoriei. Blackout-ul memoriei este leitmotivul acestui demers.
Fragmentată și inconsecventă, memoria subzistă în cuante afective ce reconstituie ființa din trăirile autentice ale sentimentului. Cu fiecare reîntâlnire cuplul se recuperează din crâmpeie de amintiri petrecute împreună. Iubirea se reconfigurează ingenuă, într-un halucinant amestec de uitare și abandon, evocând starea primordială a ființei pure la prima confruntare cu sentimentul. Ea oferă de fiecare dată șansa de depășire a dependenței de alcool.
Dialogul este eliptic, deraiat, repetitiv și convulsiv. Repetiția conferă un sens de absurd existențial, într-o estetică a limbajului de factură beckettiană. Ea menține ritmul dialogului, ilustrând ironic monotonia vieții de cuplu, redusă la small talk în perioadele de abstinență alcoolică. În afara băuturii, stările emoționale sunt serbede și fără strălucire. Viața devine anostă ancorată în ritmurile ei obositoare și repetitive. Alteori, limbajul devine referențial beckettian. Replica "This is the first time you say it" (E prima oară când o spui) - reluată în câteva rânduri - este o aluzie directă la Endgame. Prin ritm, cadență și repetiție, dialogul sună uneori ca o incantație, în aceeași idee de "blackout songs" sugerată de titlu.
Iubirea transformă personalitatea, o rescrie. El admite o serie de acțiuni reprobabile din trecut, în timp ce Ea nu pare sau refuză să-și amintească prima lor noapte de amor.
Iubirea funcționează ca un mecanism compensator, de substituție a adicției atunci când se manifestă ca un efort de salvare a celuilalt. Degenerată însă în platitudinea domestică a existenței în comun, nu-și mai află rostul. După ce Ea dispare, El se întoarce la vechile obiceiuri.
Momentele de intimitate alternează cu monologuri confesive și episoade de luciditate, în care complexul autodistrugerii conviețuiește cu speranța. Gestul leitmotiv - trecerea mâinii ei prin părul lui rebel - survine parcă la cerere, declanșat de amintiri. După fiecare despărțire, relația se reconfigurează prin memoriile refulate care reactivează mecanic același gest tandru.
O altă cale de depășire a condiției este prin artă. Propulsat de iubire în normalitate, eroul reîncepe să picteze, are expoziții, dar tablourile nu prea se vând. Dependența de băutură se transformă în dependență de iubire, până la punctul în care relația șchioapătă, iar ființa vulnerabilă zguduită de incertitudini își îneacă din nou ultragiul în alcool. În lipsa muzei iubirii, talentul lenevește.
Ea, care nu recunoaște sau nu împărtășește iubirea, o declamă sfâșietor doar după dispariția lui, într-un act confesiv adresat audienței, dar care nu reprezintă ultimul cadru al piesei. Prezența iubitului este recuperată din neant prin simplul act al contemplației. Ultimul tablou reunește personajele în avanscenă, cu fața la audiență, admirând tabloul emblematic al artistului, dedicat iubitei - prezent doar prin direcția privirii sau a mâinii care arată către un punct vid al sălii. Un flashback al amintirii propagă iubirea în eternitate.
Un alt leitmotiv al conversației de-a lungul piesei, tabloul cvasi-abstract, ar vrea să decripteze misterul iubirii.
(foto: Emilio Madrid)