Coregraf și dansator, Ohad Naharin a fost director artistic al companiei Batsheva timp de aproape trei decenii (până în 2018), formând generații de dansatori și coregrafi, figuri marcante ale dansului contemporan - precum Eyal Sharon, Andrea Miller sau Hofesh Shechter - descendenți ai limbajului său coregrafic, GAGA. O tehnică a interiorizării mișcării și a improvizației, GAGA pune mintea și trupul în legătură. Gestul coregrafic - minimalist, visceral, esențializat, transfigurat - se eliberează de rigorile și codificările mișcării specifice dansului clasic.
Muzica, de esență minimalistă, reunește piese din albumul Landfall al lui Laurie Anderson, întrețesute cu fragmente din Metamorphosis Two de Philip Glass și un cântec pur vocal semnat de muzicianul venezuelean Arca. Landfall rămâne însă nucleul sonor al spectacolului, în interpretarea fabuloasă a cvartetului de coarde Kronos, laureat al premiului Grammy. Albumul lui Anderson evocă apocalipsa, cel al lui Glass, transformarea, alienarea, absurdul, inspirând scenariul coregrafic în care temele distrugerii și facerii, ale războiului și păcii, ale reconstrucției, sunt abordate într-o formulă abstractizant-simbolistă. Landfall - o juxtapunere de efecte electronice și inflexiuni clasicizante, realizată cu instrumente de coarde tradiționale - relevă experiențe trăite de compozitoare în timpul uraganului Sandy. Linia muzicală e însoțită de o voce aproape neinteligibilă, care narează istorii devastatoare, precum dispariția unor specii de animale sau imagini tulburătoare cu piane scufundate.
Procesul creator este, potrivit mărturisirilor lui Naharin, dinamic și imprevizibil, el se realizează cu participarea balerinilor în studioul de creație, prin integrarea efectivă a două stanțe coregrafice, una gravitațională, frizând acțiunea și "masculinitatea" unui grup de patru bărbați și alta mai fluidă, semnificând "căutarea individualității".
Primul cadru se integrează - fără bandă sonoră - în atmosfera audienței. În sală, lumina este încă aprinsă, în timp ce patru bărbați la bustul gol, îmbrăcați la unison în pantaloni cargo gri, se reliefează vag pe peretele cenușiu din fundalul scenei. Se mișcă lent, în tandem, hieratic, într-o liniște deplină, oprindu-se pentru câteva clipe, de fiecare dată când schimbă latura scenei, ca într-o procesiune funerară. Unul dintre brațe rămâne fix arcuit pe șold, trupurile par niște amfore sau efigii împietrite în eternitate. Sunt și nu sunt încă parte din spectacol, ca și cum ar vrea să transmită un mesaj, ei pot fi asimilați celor patru cavaleri ai apocalipsei.
Lumina se stinge și deopotrivă se curmă și liniștea. Intrăm într-un spațiu de mistere, creat de muzică și efectele de lumină, semnate de Avi Yona Bueno, care învăluie scena într-o țesătură magică. Există de-a lungul reprezentației un sincronism și o coeziune constantă în dansul celor patru, întrerupte pe alocuri de acel procedeu emblematic al lui Naharin care constă în desprinderea unui element din sinergia grupului, servind ca factor de perturbare sau contrapunct. Cu pectoralii dezveliți sugerând forță și acțiune, cei patru vor continua să rămână pe scenă - totemuri ale demersului coregrafic. Mișcarea lor e carteziană, pasul e ferm, soldățesc sau săltăreț, cu mișcări segmentate, robotice sau contorsionate. Alteori, îi regăsim în mudre ritualice, prinși în hore matissiene sau deplasându-se ca un conglomerat, uniți într-un spirit tribal sau tainic de cabală, emițând într-un glas strigăte de luptă.
În paralel, un grup mereu dispersat și haotic de șapte dansatori - patru femei și trei bărbați - preiau pe rând centrul atenției. Își fac intrarea în solo-uri variate, fiecare înscriind motive coregrafice cu semnătură personală, ce vor reveni ca leit-motive de-a lungul spectacolului. Prima femeie se mișcă unduit și apăsat, asemenea unei păsări; o alta fluid, cu încetinitorul, ca și cum s-ar deplasa în apă. Un bărbat cu umerii foarte lați, poartă un tutu cu talia înaltă; îl surprindem mimând mersul pe poante sau executând mișcări de balet clasic.
Dansatorii sosesc pe rând în scenă, într-o succesiune ce evocă simbolic cele șapte zile ale creației; ei par niște monade sau modele arhetipale, în contrast cu forțele telurice degajate de grupul compact al celor patru. Dansurile individuale nu par să aibă vreo legătură, ca și cum s-ar desfășura în mai multe lumi paralele, ocupând concomitent același spațiu, într-un timp fărâmițat într-o logică de mecanică cuantică. Cele doua structuri sugerează o confruntare sau o juxtapunere între realitatea fizică și lumea ideilor.
Costumele foarte simple, în pasteluri deschise, aproape transparente aparțin artistei Eri Nakamura, soția lui Naharin și interpreta unuia dintre cele patru roluri feminine.
Scenografia (Gadi Tzachor) este minimalistă și atmosferică - o scenă goală, dominată de un perete cenușiu în fundal, pe care sunt montate mânere menite să faciliteze ascensiunea dansatorilor. Sunt aduse câteva bare mobile - similare celor fixate în perete în sălile de balet - pe care evoluează cei șapte interpreți: unii execută poziții canonice ale baletului clasic, alții fac rotații acrobatice. Barele aduc cu ele ideea de echilibru sau solidaritate. Pentru prima dată, mișcarea nu e mai individuală; doi balerini formează un cuplu, apoi toate femeile se adună pe aceeași bară, în mijlocul lor stă un bărbat vertical cu capul în jos. Răsturnată, una dintre bare servește drept eșafodaj, evocând mai întâi o ghilotină, apoi un crucifix pe care un dansator se înalță cu brațele întinse.
Este dificil de urmărit în detaliu acest arsenal coregrafic complex, însă, la nivel de ansamblu, se conturează o structură care - în pofida distribuției aparent haotice a dansatorilor pe platformă - se integrează ritmic și armonic polifoniei muzicale. Asistăm la o fuziune simultană a liniilor coregrafice individuale și a grupului celor patru, care evoluează în paralel, în acord cu variația melodică. Componenta muzicală minimalistă este punctiform exploatată coregrafic prin gestul idiosincratic, chircit, încremenit, mecanicist și repetitiv în posturi imposibile, tensionat, sau uneori agresiv, alteori ezitant, vulnerabil, realizat la viteze amețitoare sau cu încetinitorul.
Această alegorie a prototipurilor, a formelor pure sau individuale determinate de grupul celor șapte e ancorată în lume de prezența celor patru bărbați, într-un peisaj transcendental. Ei se desprind de la sol, escaladând peretele cenușiu din fundalul scenei; sunt surprinși mai întâi într-un clar-obscur, suspendați în levitație, mai apoi statuari, asemenea unor arhați care au atins Nirvana, spânzurați imponderabil în icoane de lumină.
Există un sens de convergență ale celor șapte partituri individuale: un gest comun - ridicarea simultană a unui braț - declanșează o bubuitură care perturbă linia melodică, un fel de sunet înfundat, ca de tunet. Zgomotele se întețesc progresiv, acționând ca o cezură eliberatoare ce schimbă abrupt cursul și ritmul mișcării, de data aceasta sincronizată într-o vrie nebună.
Deodată totul încremenește. Cele două grupuri se reunesc și se aliniază în avanscenă. Un balet al chipurilor complementează mișcarea individuală a fiecărui balerin: țipă, mimează sau grimasează. O femeie rămâne cu gura deschisă, evocând Strigătul lui Edvard Munch; un altul, chircit, își duce mâinile pâlnie la gură și strigă în ecou - dar strigătul său e mut. Cei șapte dansatori rup rândurile și escaladează, pe rând, zidul, asemenea unor păianjeni uriași. Se deplasează mai întâi vertical, apoi orizontal, ieșind din cadru în mișcări lente, ezitante, dezarticulate; un exit tulburător - o evadare din scenă, din viață, din lume. Ideile, religiile, ideologiile dispar, însă urmele lor rămân întipărite pe zidul istoriei. În prim-plan rămâne grupul celor patru bărbați, restituiți gravitației, vor părăsi la rândul lor scena, în pas cazon.
Momo, titlul acestei reprezentații, poartă rezonanțe transculturale, recognoscibile atât în tradițiile ebraice vechi, cât și în cele grecești. În mitologia greacă, Momos este un zeu satiric și zeflemitor, care îi persiflează deopotrivă pe muritori și pe zei pentru imperfecțiunile și greșelile lor. Din perspectivă lingvistică, ambele tradiții asociază termenul cu ideea de impuritate sau defect, legat de practicile și ofrandele sacrificiale. Termeni precum mum sau mumo - desemnând păcatul ori vina atribuită cuiva - apar în textele rabinice vechi și în Vechiul Testament. Chiar dacă o influență lingvistică directă între cele două spații culturale este puțin probabilă, deplasarea semantică a lui mumo către ideea de "păcat" sau "defect" spiritual și moral, vizavi de cel ce critică excesiv sau e ipocrit - precum zeul Momos ce va fi izgonit de Zeus din Olimp - e promovată în scrierile talmudice târzii.
Dacă există o conexiune semantică între obiectivul acestei piese și onomastica sa, cele două dimensiuni care îi structurează discursul coregrafic - grupul celor patru bărbați, ancorat în teluric, și cel al "monadelor", evocând lumea ideilor platonice - pot oferi o cheie simbolică de receptare. Mumo se aplică, în egală măsură, ambelor sfere: zeilor și oamenilor, individului de rând și celor care conduc lumea. Ipocrizia, persiflarea și deriziunea devin astfel "păcate" universale, traversând ierarhii și ordini ontologice.
Structura coregrafică, prin numerologia ei - "patru" și "șapte" - sugerează mistica acestui enigmatic demers. Grupul celor patru bărbați simbolizează ideea de completitudine, ca principiu al creației în numeroase tradiții religioase: patru elemente, patru niveluri ale realității sau ale conștiinței (cele patru lumi ale Cabalei). Numărul șapte, care definește cel de-al doilea grup, poartă o semnificație profundă în tradiția iudeo-creștină: cele șapte zile ale Facerii - ce urmează apocalipsei evocate de albumul Landfall -, săptămâna ca ordine universală și măsura unui timp sacru; de altfel, majoritatea sărbătorilor religioase iudaice se întind pe durata a șapte zile. În plus, compoziția grupului - "patru" femei și "trei" bărbați - trimite simbolic la cei trei patriarhi și cele patru matriarhe ale tradiției iudaice vechi (prezenți și în Vechiul Testament).
Manifestul politic este o constantă în creațiile lui Ohad Naharin. Extremismul naționalist, abuzul de putere, impostura și ignoranța transpar atât din gestul, cât și din structura coregrafică, articulate prin metafora muzicală a unui sfârșit eshatologic și speranța unei faceri sau transformări salutare. Artistul afirmă misiunea artei autentice ca purtătoare de mesaje și simboluri, susținând că impactul acțiunilor sale "va determina calitatea viitorului nostru". Un mesaj de pace și reconciliere însoțește notele de program ale spectacolului.
(foto: Richard Termine)