Montată în sala Griffin a noului centru multidisciplinar The Shed, din Hudson Yards, The Other Place propune o lectură mitică a prezentului. Rezonanțele mitice sunt mai puțin tematice, cât se reflectă direct în structura și estetica spectacolului.
The Other Place nu este o "versiune modernă" a Antigonei lui Sofocle, sugerează Alexander Zeldin. Piesa recuperează cu forță și intensitate tema suferinței insurmontabile, specifică operelor canonice ale tragediei grecești.
Zeldin se adresează momentului politic actual, preluând de la Sofocle ideea de a revela suferința umană ca act necesar pentru reactivarea și reabilitarea conștiinței sociale. El evocă interesul acestuia pentru cei care dețin adevărul și au curajul să-l rostească - oameni pentru care suferința a anulat instinctul de conservare și i-a făcut capabili de sacrificiu, demascând mecanismele puterii de a ascunde adevărul.
Regizorul recurge explicit la structura tragediei antice, propunând un cadru unitar de timp, loc și acțiune. Într-un decor intim, de factură modernă - un living cu bar, separat de un glasvand mobil care se deschide spre curtea interioară - tensiunea psihologică și succesiunea confruntărilor dintre personaje, care intră și ies pe rând din scenă, trimit la convențiile tragediei clasice.
O familie se reunește pentru a comemora aniversarea unui deces: fratele defunctului, Chris (Tobias Menzies), soția sa, Erica (Lorna Brown), cu fiul acesteia, nepoata și fiica celui dispărut, Issy (Ruby Stokes). Cu acest prilej este invitată și Annie (Emma D'Arcy), sora mai mare a lui Issy, înstrăinată de restul familiei cu mulți ani în urmă.
Printr-un subtil joc de corespondențe onomastice, inițialele personajelor trimit la modelele lor antice: Creon, Euridice, Ismene și Antigona.
Ȋncă din prima scenă, atmosfera aparent pașnică a familiei e progresiv deteriorată sub tensiunea așteptării lui Annie. Corul antic, odinioară menit să anunțe și să potențeze drama, este înlocuit de o bandă sonoră care introduce fiecare tablou în tonuri grave, intense, sumbre, agresive sau stridente. Muzica atmosferică, pregătitoare și apăsătoare - compusă special pentru această montare de Yannis Philippakis - sugerează prin intensitate sau tonalități sinistre încărcătura emoțională și starea psihologică agravată a personajelor, într-un continuu crescendo.
Casa defunctului este în proces de restructurare, într-un efort hotărât al lui Chris de a se îndepărta de trecut și de memoriile tulburătoare al familiei. Copacii vor fi tăiați, pentru că evocă amintirea spânzurării fratelui. Noul perete de sticlă privește sfidător către curtea în care Annie își va monta din nou cortul, alungată pentru a doua oară din propria locuință - același cort care a adăpostit, după moartea tatălui, relația ei incestuoasă cu unchiul.
Răscolirea trecutului și a memoriei, percepute diferit de fiecare personaj, provoacă confruntarea cu adevărul și reactivarea suferinței.
Relația piesei cu Antigona lui Sofocle se concretizează odată cu sosirea lui Annie, prin prezența unor elemente simbolice a căror logică precară își are sensul doar în declanșarea mecanismul tragediei.
Urna funerară, pictată de ambele surori, este adusă de Chris în intenția de a împrăștia cenușa. Ce datorăm morților este întrebarea ridicată de piesă și deopotrivă de omoloaga sa antică; ea generează conflictul care conduce la tragedie. Precum Creon care interzice îngroparea osemintelor lui Polynice, considerat trădător, în pământul Tebei, Chris refuză să mai păstreze cenușa fratelui său în casă.
Issie, sensibilă și solidară cu suferința lui Annie, este direct inspirată de modelul ei antic, Ismene care încearcă să o salveze pe Antigona de urgia lui Creon. Sub protecția familiei, Issie afirmă ad litteram că "vrea să-și trăiască viața", în aceeași idee de desprindere de trecut.
Annie, în schimb, vorbește precum Antigona despre "o lege divină": cenușa trebuie să rămână în casa în care tatăl ei continuă să existe. Așa cum Antigona ignoră decretul lui Creon, Annie se opune vehement intenției lui Chris.
Un gest simbolic și futil - după atâția ani de la moartea fratelui - îndepărtarea cenușii reiterează izgonirea lui Annie din casă, petrecută cu zece ani în urmă. În încercarea de a aplana conflictul, Chris propune împărțirea cenușii; varsă o parte într-o pungă și i-o întinde lui Annie. Propunerea e respinsă de Annie, pentru că e echivalentă cu dezmembrarea mortului. Antigona colectează rămășițele lui Polinice și le îngroapă pe pământul Tebei, Annie recuperează cenușa și o ascunde.
Violența domestică este urmărită naturalist, în scene tulburătoare, de o fizicalitate pregnantă. În obstinația sa absurdă, Chris percheziționează cu furie rucsacul lui Annie, apoi o agresează fizic, încercând să afle unde a ascuns cenușa pe care aceasta a sustras-o din urnă în lipsa lui.
Dacă îl recunoaștem pe Sofocle în inevitabilitatea destinului și în interioritatea suferinței, dar mai cu seamă în impactul destructiv al moralității asupra ființei, violența fizică, naturalismul scenic și pasiunea necontrolată apropie personajele de universul lui Eschil. Stările psihologice și emoționale în extremis, vecine cu nebunia, trimit însă la Euripide. Și tocmai această sinteză a tragediei antice conferă producției coerență și echilibru.
În Antigona, premisele dramei sunt înghețate, conflictul nu ia naștere din acțiune, ci din dezbaterea lor. Zeldin deține frâiele tragediei în logica lui Sofocle de la prima scenă. Tensiunea dramatică se anunță cu o intensitate susținută înfățișând personajele aliniate în așteptarea lui Annie. Chris este cel care răspândește și întreține această tensiune, practic o dirijează în fața unui cor alcătuit din propria familie. Tensiunea este bine dozată de la o scenă la alta, iar stările conflictuale sunt pre-existente, imuabile, ele doar se manifestă în context. Iar contextul - soarta cenușii unui defunct, mort de zece ani - este mai mult un simbol decât mobilul unei acțiuni. Tragedia există in nuce, îngropată în memoria personajelor. Cu zece ani în urmă, după ce și-a sedus propria nepoată, Chris a alungat-o din casă.
La Sofocle, climaxul tragediei este interior și etic; el se află în refuzul Antigonei de a ceda legii morale și divine. Zeldin însă propune un punct culminant încărcat cu acțiune, substituind starea agravată de conflict între unchi și nepoată cu gestul erotic. Chris - care renunță să mai împrăștie cenușa - reabilitează relația cu Annie prin descătușarea sentimentului, a asumării culpei și a reiterării păcatului originar.
Ȋntr-un gest simbolic, Chris își acoperă fața cu o eșarfă roșie - semn al recunoașterii vinovăției la care Annie consimte. Intră și ea sub pirostria sub care survine sărutul sălbatic și pasional. Paroxismul sentimentului așază eroii într-o nouă condiție. "Did we die?" (Am murit?) - întreabă Annie.
Eros își conține apriori finalitatea în perechea sa Thanatos. Sărutul pecetluiește sentimentul dezlănțuit cu ani în urmă, dar miza lui e cenușa defunctului: "So can we keep him?" (Deci îl putem păstra?). Această retorică la plural exprimă o stare alienantă, nebunia celor doi reuniți cu mortul care continuă să-i bântuie. Asistăm, de fapt, la dezlănțuirea unui adevăr ce nu mai poate fi conținut în tensiunea conflictului și care, prin forța sa destructivă, lovește ireversibil, prin recul, toate personajele.
Surprinși de Erica, Annie se retrage în cortul din grădină, unde își ia viața. Demersul naturalist al scenei capătă încărcătura explozivă și sângeroasă a tragediei antice. Băiatul lui Chris - empatic încă de la început cu suferința verișoarei - iese îngrozit din cort, cu mâinile până la cot pline de sânge.
Finalul impune un tragism devastator. Chris - asemenea lui Creon - este damnat, strivit sub greutatea propriei conștiințe. Efectul de domino al suferinței se propagă asupra eroilor antici sau moderni. Moartea Antigonei atrage sinuciderea lui Haemon, care, la rândul său, provoacă sinuciderea mamei sale, Euridice, soția lui Creon. Dezvăluirea incestului declanșează dezastrul conjugal, disperarea lui Issie, sinuciderea lui Annie și delirul întregii familii.
Ultimele cuvinte ale lui Chris "Don't look at me!" ("Nu mă priviți!"), fac aluzie la destinul lui Oedip care se automutilează, luându-și singur vederea. Chris refuză privirea celorlalți devenită instanță morală. A fi lăsat în afara privirii înseamnă a fi condamnat acolo unde nu există nici salvare, nici judecată. Este un strigăt într-o altă dimensiune - în The Other Place - o rană deschisă în eternitate.
The Other Place semnifică tărâmul celor exilați, reprobabili, damnați - zona din afara casei sau din afara Tebei. Este un spațiu al exilului sau al morții. Primele lui repere sunt locul incestului, cortul din grădină sau copacul de care s- a spânzurat fratele lui Chris. Vizitat de Annie și de Chris cu ani în urmă, cortul este un fel de limbo, o zonă de tranziție - în care Annie este aruncată în două rânduri. Chris încearcă să se sustragă acestui spațiu, dar gesturile lui contrastează subliminal cu stările lui conflictuale - pentru că glasvandul construit de el deschide întocmai și permanent perspectiva acestui spațiu.
Când Chris spune "Don't look at me", el se află deja în The Other Place, care de fapt nu este un alt loc, ci o ireversibilă stare.
(foto: Sarah Lee)
The Other Place
de Alexander Zeldin, după Antigona lui Sofocle
Regia: Alexander Zeldin
Distribuția: Lee Braithwaite, Lorna Brown, Emma D'Arcy, Jerry Killick, Tobias Menzies, Ruby Stokes.