Muzica pe care o ascultăm nu este întotdeauna rezultatul unei alegeri raţionale sau al unei moşteniri provenite din familie. Cu toate că foarte mulţi dintre cei născuţi după anul 1980 au început să asculte rock la sugestia părinţilor, descoperind astfel bijuterii precum Deep Purple sau The Who, lucrurile nu au stat mereu în felul acesta. Dacă ar fi să împrumutăm din filozofia de viaţă a personajului interpretat de Larry David în filmul lui Woody Allen din 2009, am putea spune că, pentru fiecare individ, muzica se pliază după principiul whatever works. Acesta este, de altfel, şi titlul filmului la care am făcut referire. Dacă mergem chiar mai departe, putem vedea că există şi unele studii din zona psihologiei, care demonstrează că ascultătorii de muzică metal sunt persoane foarte inteligente şi sensibile[1]. Profesorul Stuart Cadwallader de la Universitatea din Warwick, Marea Britanie, a reuşit să arate că fanii adolescenţi ai unor trupe precum AC/DC, System of a Down sau Iron Maiden nu sunt neapărat delincvenţi juvenili sau studenţi cu rezultate mediocre la învăţătură. De asemenea, nu toţi elevii pasionaţi de muzică clasică şi de literatură universală au rezultate şcolare excepţionale. Profesorul Cadwallader include această ultimă variantă în categoria stereotipurilor cu care ne confruntăm zi de zi. Muzica metal pare a fi acel catharsis de care adolescenţii au nevoie în depăşirea problemelor cotidiene. Interesul pentru aranjamentele muzicale complexe, dar şi pentru versurile cu substrat politic şi social al melodiilor reprezintă argumente în alegerea stilului heavy metal. Studiul a fost realizat pe un eşantion de 1.057 de subiecţi, toţi frecventând cursurile de la National Academy for Gifted and Talented Youth, o instituţie britanică de învăţămînt ce include vârfurile academice din intervalul de vârstă cuprins între 11 şi 19 ani.
Hard-disk-ul cu heavy metal
Începutul poveştii mele cu Iron Maiden coincide cu primul an de liceu. Era 2001, trupa abia ce lansase Brave New World (2000), un material ce reprezenta revenirea în forţă a grupului britanic alături de solistul Bruce Dickinson. Mai mult, acest disc urma să scrie istorie în rândul iubitorilor de heavy metal în anii ce au urmat. Piese precum "Blood Brothers", "Out of the Silent Planet" sau "Ghost of the Navigator" apar şi astăzi în playlist-urile celor mai devotaţi fani ai subgenului heavy metal. La începutul clasei a IX-a, am primit de la părinţi un alt calculator, care nu era nici pe departe ceea ce mi-aş fi dorit la momentul respectiv. Placa video nu se ridica la nivelul jocurilor populare din acea vreme, partiţiile hard-disk-ului nu ofereau un spaţiu de stocare prea generos, iar Internetul prin dial-up nu reprezenta soluţia eficientă pentru un adolescent avid de cunoaştere. Cu toate acestea, partiţia D a noului meu calculator conţinea o bogată colecţie de albume metal, uitată parcă dinadins de băieţii de la service. Calculatorul meu nu era nici nou şi nici de ultimă generaţie. Cu toate astea, nu am şters niciodată acele fişiere de pe partiţia D, iar pe cei de la service i-am considerat şi încă îi consider mentorii mei la început de drum. Primii paşi în heavy metal i-am făcut alături de Judas Priest şi de Iron Maiden. Mai erau prezenţi în acel bogat folder şi Slayer, Dire Straits sau Motörhead, dar adolescentul de atunci a mizat toate resursele pe Fecioara de Fier. Şi a fost o piesă care m-a dat gata încă de la primele acorduri. Se numeşte "Flash of the Blade" şi face parte de pe albumul Powerslave, lansat în 1984. Organizarea cu care băieţii de la service construiseră discografia Iron Maiden mi-a insuflat şi mie mai târziu plăcerea de a asculta mai degrabă albume conceptuale decât piese de sine stătătoare. De la acea întâlnire benefică pentru mine, Iron Maiden au mai lansat alte patru albume de studio: Dance of Death (2003), A Matter of Life and Death (2006), The Final Frontier (2010) şi materialul despre care vom vorbi în continuare, The Book of Souls (2015).
Pe cărări bătătorite sau mai degrabă nu
Basistul Steve Harris înfiinţa Iron Maiden în prima zi de Crăciun a anului 1975. Patruzeci de de ani mai târziu, formaţia lansa cel de-al XVI-lea material discografic, un produs extrem de controversat în rândurile criticii de specialitate. The Book of Souls se întoarce şi, în acelaşi timp, nu se întoarce la rădăcinile curentului NWOBHM (New Wave of British Heavy Metal), apărut la sfârşitul anilor '70 în Regatul Unit, curent din care mai făceau parte, printre alţii, Judas Priest, Motörhead sau Saxon. Aş fi tentat să merg mai degrabă pe negarea acestei ipoteze, mai ales că în formula actuală numai chitaristul Dave Murray poate fi considerat, într-o oarecare măsură, membru fondator al bandului, alături de bătrânul Steve. The Book of Souls este şi nu este un album de heavy metal pur. Chitaristul Adrian Smith şi colegii săi oferă o falsă ancoră în acest sens prin piesa "Speed of Light", o prelungire a imnurilor flamboaiante din anii '80. La fel de bine, The Book of Souls poate şi nu poate fi încadrat în secţiunea discurilor de progressive rock sau progressive metal. Sunt piese de lego, ce leagă noduri progresive de o calitate înaltă, în special în cazul melodiilor ce depăşesc graniţa celor cinci minute: "If Eternity Should Fail", "The Book of Souls" (piesa care dă şi titlul întregului ansamblu), dar, mai ales, "Empire of Clouds". Acest cântec, ce încheie dublul album semnat de Iron Maiden, spune povestea prăbuşirii, în anul 1930, a aparatului de zbor britanic R101, ce avea ca destinaţie India[2]. Avionul era parte integrantă a unui proiect extrem de ambiţios al englezilor, ce punea pe primul plan siguranţa pasagerilor. Patruzeci şi opt de oameni şi au pierdut viaţa în acea catastrofă aviatică. Cu o frumoasă introducere de pian semnată de Bruce Dickinson, Empire of Clouds se întinde pe mai mult de 18 minute, fiind cel mai lung cântec produs vreodată de trupa britanică. Timp de mai bine de 30 de ani, acest record fusese deţinut de piesa "The Rime of the Ancient Mariner", ce a fost inspirată de un poem al autorului romantic Samuel Taylor Coleridge (1772-1834). Revenind la întrebările pe care le naşte The Book of Souls, aş fi foarte curios să aflu de ce Iron Maiden au ales să nu masterizeze dublul disc pe care l-au lansat în 2015. După 85 de milioane de unităţi vândute din precendetele discuri, poate părea o opţiunea cel puţin neaşteptată. Conform The Guardian, motivul real ar fi păstrarea unui sunet nealterat de care Steve Harris şi colegii săi au dorit să dispună (raw sound, varianta originală din limba engleză). Mai mult, este foarte interesant de urmărit (poate şi de pariat) dacă acesta este într-adevăr ultimul produs de studio original din cariera londonezilor. Şi o ultimă întrebare pe care o lansez în spaţiul public înainte de concertul Iron Maiden, ce va avea loc pe 30 iulie 2016 la Bucureşti în cadrul Festivalului Rock the City. Este The Book of Souls un testament în avans pe care formaţia îl predă la cheie fanilor Fecioarei de Fier? Aş vrea să aflu cât mai târziu răspunsul la această întrebare. Până atunci: Up the Irons!
___________________
1. http://www.telegraph.co.uk/science/science-news/3352230/Heavy-metal-a-comfort-for-the-bright-child.html.
2. http://catastrofe-aviatice.blogspot.ro/2013/08/ ultimul-zbor-al-lui-r101.html.