Iniţiativa de a crea grupuri de lucru pentru construcţia unui Statut al Artistului în România mi-a adus întâlniri interesante şi prilej pentru o reflecţie în curs, din care aş vrea să împărtăşesc aici câte ceva. Construcţia în sine este un proiect deschis la care oricine poate participa; în acest sens este un experiment absolut nou pentru mine, obişnuit cu tiparele fixe ale Universităţii (care îşi selecţionează purtătorii de proiect printr-un filtru meritocratic, în principiu, bazat pe nenumărate confirmări profesionale).
Notez aici câteva principii pe care le-am descoperit citind generoasa recomandare UNESCO din 1980, care invită statele-membre să le implementeze în legislaţia naţională aşa cum o vor socoti de cuviinţă. Ordinea pe care o adopt este o "ordine a inimii", după expresia lui Pascal, nu neapărat una strict epistemică sau funcţională. Cred că, din moment ce nu avem încă niciun text de lege care să codifice Statutul Artistului, ne putem îngădui o abordare deschisă fără să plecăm de la un dat anume, care ar fi fatalmente ancorat în felul inadecvat şi lacunar în care problemele artistului încap în legislaţia românească actuală. Ne aflăm în situaţia oarecum privilegiată în care, informându-ne despre ce se întâmplă în lume în acest domeniu, putem crea un statut adaptat anului 2016 si viitorului aşa cum îl dorim acum.
Principiul libertăţii artistului, al libertăţii de expresie, de creaţie şi de mişcare mi se pare cel care vine mai întâi, în această ordine. "Fără libertate, artistul nu poate răspunde misiunii sale" (III. 3), "Libertatea de exprimare şi de comunicare este condiţia esenţială a oricărei activităţi artistice" (III. 6). Este artistul cu adevărat liber în România? Sunt multe lucruri aici care contrastează cu starea de lucruri în care trăim. Arta este domeniul poate cel mai supus constrângerilor din istoria umanităţii. Sunt astăzi forme mai subtile de control care merg de la presiunea instituţiilor exercitată printr-o politică de angajări anacronică, la puterea discreţionară a managementului, de la conexiunea dintre o educaţie artistică incompletă la pervertirea gustului public, de la obstacole în calea mobilităţii artiştilor români la dezinteresul ca artiştii străini să performeze în România, ceea ce poate conduce la izolare şi la provincialism. Doar libera circulaţie creează premisele unei libertăţi a artiştilor, căci nu se poate vorbi de o creaţie liberă într-o colivie.
Pe de altă parte, recomandarea de la Belgrad enunţă limpede că "o operă de artă nu trebuie considerată nici un bun de consum, nici un bun de investiţie" şi prin urmare cere "scutirea oricărui impozit indirect ce ar putea lovi preţul unei opere de artă sau al unei reprezentaţii artistice, la crearea, la difuzarea sau la prima ei vânzare" (VI. 7c). Această teză indică limpede că artistul nu este văzut ca un producător oarecare, iar activitatea lui nu intră nici în circuitul comercial, nici în cel investiţional (ceea ce nu exclude, bineînţeles, existenţa şi activitatea industriilor culturale şi creative ce organizează în jurul lor un câmp economic). Arta, văzută ca produs al creativităţii omului, "reflectă, păstrează şi îmbogăţeşte identitatea culturală şi patrimoniul spiritual, constituie un mod universal de exprimare şi de comunicare şi aminteşte fiecăruia sentimentul de apartenenţă la comunitatea umană, ca numitor comun al diferenţelor etnice, culturale şi religioase" (III.1). Toate aceste propoziţii ar pleda în favoarea unui statut radical diferit al artistului în societatea în care trăim. Rămâne de văzut dacă artiştii ar accepta acest tratament. Există o componentă socială foarte importantă care îi leagă pe artişti de celelalte meserii, de artizani, de lucrătorii din domeniul producţiei materiale.
Tema excepţiei este o temă fundamentală în modul în care artistul se înţelege pe el însuşi. Ea are un versant exploratoriu în care artistul îşi dă curs fanteziei creatoare, se concepe drept diferit şi îşi dă normele de coerenţă şi de unitate ale unei lumi proprii. O lume care depăşeşte limitele visului, sau ale visării treze, şi care depinde integral de un bun exerciţiu al libertăţii negative, cum ar spune Isaiah Berlin. Aceea de a imagina, de a plămădi un univers nou, de a crede în el şi de a-i da constituţia unei lumi reale. Cum ne convingem aici de existenţa libertăţii? În primul rând prin absenţa constrângerilor, care ar putea să limiteze expresia artistică, să inhibe diversitatea pe care artistul ar dori să o exprime, sau în care ar dori să se înscrie.
Dar tema excepţiei are şi un versant compensatoriu, care îl face să revină din acea lume şi să caute punţile către public, către oamenii care îl pot înţelege şi aprecia. Iar aici vorbim de o altă libertate, de aceea de a clădi pe seama unor instituţii culturale, de a-şi pune în operă creaţia în modul specific artei respective. Este o libertate pozitivă. Scriitorii caută editori, tipografii şi librării; actorii caută trupe de teatru, piese şi scene unde să joace; pictorii caută galerişti, expoziţii şi un discurs care să le acompanieze opera. Această a doua libertate depinde de buna organizare a societăţii. Aceasta face cumva ca toate aceste instituţii să poată ieşi în întâmpinarea artistului. Nu e misiunea scriitorului ca piaţa de carte să meargă bine. Ca tipografiile să nu ceară sume exorbitante. Să existe librării în fiecare oraş. Ca publicul să fie destul de instruit încât să urmărească experimentele artistice şi să revină periodic la operele fundamentale ale umanităţii. Scriitorul nu are între atribuţii să modifice instituţiile de care depinde, dar nu poate reveni între semenii lui decât prin literatură, iar aceasta îi condiţionează libertatea.
"Artiştii trebuie susţinuţi la începutul carierei lor, mai ales în perioada iniţială când încearcă să se consacre în totalitate artei lor" (VI.1.a), spune recomandarea UNESCO. Ca un actor tânăr să poată juca, e nevoie de un sprijin al statului, sau măcar de o viziune în materie de organizare şi de legislaţie. El trebuie să poată beneficia de atenţie din partea instituţiilor publice, din partea sectorului independent. Nu a avut încă timpul şi prilejul de a se face cunoscut şi nici de a-şi forma un cerc de oameni care îl apreciază. Un absolvent de Pictură, sau de Artă monumentală nu va putea ieşi cu lucrări din atelierul său dacă nu beneficiază de interes din partea unei Direcţii judeţene de Cultură, a unei companii care decide să organizeze şi expoziţii de artă, sau a unei galerii independente. Tot acest sector social, printr-o bună organizare, configurează condiţiile exercitării unei libertăţi pozitive de care artistul are o nevoie vitală.
Statutul Artistului are ca scop integrarea artiştilor într-un model în care societatea să beneficieze pe un plan mai larg de creativitatea oamenilor, să remodeleze structura socială a unei ţări. Plecăm de la premise adesea subînţelese, dar niciodată spuse în mod răspicat în România. Arta aduce oamenii împreună, reface ţesutul social fragmentat, construieşte solidaritate între oameni, întăreşte apartenenţa lor la un grup social mai larg, la o comunitate. Prin artă, sau în artă, oamenii se întâlnesc, dincolo de gen, de sex, de generaţii. Dincolo de etnie. Dincolo de prejudecăţi. Arta creează, aşadar, capital social.
Dar arta creează şi capital economic, aşa cum o arată toate studiile mai noi. Munca artistului poate ajuta substanţial la dezvoltarea economiei locale, dacă este bine secondată de industriile culturale şi creative. Ea contribuie astfel la dezvoltarea cartierelor, oraşelor şi a regiunilor. În România pornim de la rănile constatate ale zonelor distruse, ale unui ţesut urban destructurat, ale unei inegalităţi de şanse între sat şi oraş. Or, industriile culturale şi creative atrag şi construiesc în jurul lor. Ele aşază publicul consumator pe o bază egală în jurul artistului şi al operei de artă. Astfel înţeleasă, arta constituie linia de start pentru redefinirea unei identităţi individuale şi de grup, dă tinerilor semnalul că îşi pot cu adevărat construi apartenenţa la un proiect comun, că pot remodela şi schimba portretul unei Românii cu care în anumite privinţe nu acceptă şi nu trebuie să accepte să se identifice. Libertatea artistului, astfel definită şi susţinută legislativ, poate aşeza devoltarea României pe baze durabile, acceptate de comunitate.