În textul de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la atelierul din 2016 îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Macea, Arad. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)
Să fii modest cu ceea ce eşti sigur că ştii...
(Irina Crăiţă-Mândră, regizor)
Condiţiile comunităţii "Academiei Itinerante Andrei Şerban" de la Macea, 2016, facilitau în primul rând întâlnirea fiecăruia cu propriul sine în raport cu ceilalţi. Programul intens ce cuprindea ateliere, repetiţii, lecturi şi discuţii zilnice, precum şi disciplina atât de necesară ne-au reamintit treptat lucruri peste care se aşternuse praful. Simţurile ni s-au trezit şi am reuşit să depistăm / eliminăm gândurile parazitare care se infiltrau în mintea noastră. Descopeream în interiorul nostru un nou spaţiu dornic să "încaseze" noile informaţii şi să permită prezenţa aici şi acum a fiecăruia. Atenţia, emoţia, creativitatea şi concentrarea într-o astfel de stare erau mult mai profunde şi eficiente. În mijlocul naturii (Castelul Macea fiind înconjurat de o grădină botanică imensă), auzim fiecare sunet şi suntem atenţi la paşii pe care îi facem - simţim cum ne "topim" în acest ritm / ciclu perfect al naturii, dar totodată reuşim să ne detaşăm şi să ne găsim liniştea interioară. Acele clipe în care reuşeşti să devii cu adevărat stăpânul propriului corp şi să laşi emoţiile să te pătrundă întru totul sunt cu adevărat înălţătoare.
În condiţiile unui program de activităţi extrem de încărcat şi a celor trei-patru ore de somn pe noapte, am descoperit resurse nebănuite de energie şi creativitate şi am înţeles cât de ineficient obişnuim să ne utilizăm energia în viaţa cotidiană. Atât limitele de care credeam că dispunem, cât şi timpul căpăta alte valenţe: lucrurile nu mai treceau pur şi simplu pe lângă noi; fiecare secundă fiind valorificată la maximum.
Momentele fiecăruia de sinceritate cu sine însuşi însemnau de fapt identificarea propriilor blocaje şi apoi, concentrarea asupra acestora. Chestionarea continuă a ceea ce credem că ştim şi necesitatea de "a fi prezent" sunt condiţii sine qua non în viaţă şi în artă, căci doar aşa ne putem păstra prospeţimea ("floarea"). Acest lucru necesită un antrenament riguros şi multă muncă cu noi înşine. Prin intermediul exerciţiilor la care am lucrat eu (O lună la ţară de Ivan Turgheniev şi Psihoză 4:48 de Sarah Kane), am învăţat mai ales cât de important este să renunţi la vanitate şi să înţelegi necesitatea de a servi arta şi nu invers.
Am realizat de asemenea că trebuie să conştientizăm şi să preţuim timpul limitat pe care îl avem la dispoziţie şi să căutăm curajul să vorbim din inimă. Arta este mai presus de fiecare dintre noi, ea fiind singura şansă de a schimba lumea extrem de violentă şi de rea în care trăim. Tocmai fiindcă acest lucru implică o mare responsabilitate, este vitală cunoaşterea sinelui prin prisma celuilalt şi asumarea acestui tip de înţelegere profundă a menirii teatrului.
