În textul de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la atelierul din 2016 îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Macea, Arad. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)
Gânduri răzleţe
(Cristina Tudor)
Din ziua în care am fost invitată să particip la Academia Itinerantă Andrei Şerban nu am mai avut linişte: Pot / Vreau să fac asta? Sunt în stare? Cu ce pot eu să contribui? Auzisem că e greu să faci faţă, să ţii pasul. Că exerciţiile sunt dificile, că ritmul e susţinut. Că lecturile sunt multe şi dense. Că dacă nu eşti pregătit să renunţi la confort, nu ai ce căuta acolo. Am vrut de câteva ori să o las baltă, dar m-am trezit cu bagajul la uşă.
Cu fiecare zi care trecea, forţam limite: lucrul în echipă adeseori tensionat, discuţii aplicate şi îndelungi în care fiecare cuvânt trebuia să îşi găsească ţinta, formule întortocheate de ritmuri izvorâte din neobişnuitele instrumente muzicale ale lui Lucian Maxim pe care le exersam până la epuizare. Încă o dată şi încă o dată. Dar şi plimbări în linişte. Încercarea de a scăpa de zgomotul mental. Introspecţie. Oboseala crea punţi de înţelegere, percepţii nebănuite. O stare de veghe vecină cu abandonul. Ce uşor e să fii condus spre ceva mai înalt decât tine. Influenţat. Temperat. Admirat. Acceptat.
Credeam despre mine că pot fi coerentă atunci când deschid gura. Învăţasem să-mi stăpânesc emoţiile când vorbesc în public. La Macea, eşec total: nimic coerent, nimic exprimat până la capăt. În viaţa de zi cu zi suntem învăţaţi să vorbim formal, clişeistic, redundant. Ca şi cum, menirea şcolii, a educării şi formării noastre este aceea de a ascunde sub vorbe închipuite ceea ce simţim cu adevărat. La Macea toate aceste formule şi-au arătat falsitatea şi m-am simţit pornită pe calea descoperirii unui nou limbaj. Cu alţii şi cu mine însămi.
Credeam că mă pricep la oameni. La Macea am descoperit că şi la asta mai am de lucru. Una dintre colegele de cameră, a cărei vecinătate mă speria, s-a dovedit balsam.
Îmi revine obsedant în minte un exerciţiu. Un schimb de beţe între doi colegi ce presupunea atenţie, îndemânare, coordonare şi concentrare. La un moment dat, trebuia să schimbăm partenerii şi să conştientizăm diferenţele. Primul meu partener, Dana Dima. Am simţit-o din prima clipă stăpână pe ea, dornică să conducă acţiunea. Primul impuls a fost să mă opun. După câteva mişcări, mi-am dat seama că nu asta e ideea, de a lupta pentru control. Am înţeles pentru prima oară că poţi să te laşi condus, să te armonizezi cu celălalt fără să vrei să deţii supremaţia. Şi a funcţionat perfect. Apoi am schimbat partenerul. Am nimerit cu unul dintre cei mai tineri colegi de Atelier, Alexandru Popa. Era încordat şi făcea mişcări bruşte, aritmice. Am aplicat ce învăţasem tacit de la Dana. I-am prins mâinile, i le-am ţinut strâns şi i-am spus să se relaxeze. A înţeles şi m-a urmat. Despre asta e vorba. Să te laşi. Nu pentru că tu nu ai fi în stare, ci pentru că, uneori, altcineva trebuie să deţină controlul.
Nu îmi plac dimineţile. Urăsc trezitul cu noaptea în cap. Am văzut la Macea că există un farmec al zorilor. Acum mă trezesc mult mai devreme. Şi nu mai zăbovesc noaptea, invocând liniştea de care am parte doar pentru că cei din casă s-au culcat şi acum e timpul meu cu mine. Cât de greşit! Hic et nunc (Aici şi acum) despre care ne vorbea domnul Andrei Şerban, nu e o capcană, decât atunci când vrei să trişezi, în familie, în profesie sau în viaţa socială.
Încă simt vibraţia locului: stranie, neliniştită, tulburătoare.
La Macea am învăţat să stau dreaptă. Cu coloana dreaptă, cu picioarele atingând ferm pământul şi cu capul sus, spre cer.
Şi acum respir corect.
