În textul de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la atelierul din 2016 îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Macea, Arad. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)
Gânduri răzleţe
(Eric Ţuţuianu)
Împreună cu colegul meu Alex Popa şi cu doamna Yohanna Alba am întârziat puţin la Academia Itinerantă a domnului Andrei Şerban. Aproape că am dat buzna în camera unde se ţinea prima discuţie. Imediat după ce am intrat noi trei, domnul Şerban a tăcut preţ de câteva secunde bune, care, amintindu-mi-le după ceva vreme, par mult mai lungi decât au fost. M-am întrebat... Oare ce a fost acea tăcere? De ce purta cu ea acea calitate? De ce după atâta timp pare că încă mai e ceva de descifrat în ea? Două din posibilităţile pe care le-am găsit au fost că domnul Şerban fie asista, în acea linişte a dânsului, la restructurarea energetică care se petrecea în grup odată cu venirea noastră, fie aştepta ca energiile noastre să caute a se alinia cu ceea ce deja se crease acolo. Am înţeles mai greu, abia după ce s-a terminat academia, dar ceva instinctiv declanşase deja un proces.
Dezbăteam cu Alina Petrică despre faptul că îmi vine greu să scriu despre ce s-a întâmplat acolo pentru că simt că încă se întâmplă. Cu cât traduc mai mult în cuvinte, cu atât simt că îşi pierde din esenţă, atât în mine cât şi în scriere. Mi-a spus că ar putea fi uşor egoist să decid să refuz, cumva, să împărtăşesc. Ce superb cuvânt a folosit. Am zis că da, aşa e, şi am încercat să scriu din nou. Totuşi apăruse iar acel sentiment, acea premoniţie care avertiza că, uneori, a scrie despre ceva ce încă îţi scapă înţelegerii poate dăuna acestui proces... poate da falsul sentiment că munca e gata, că concluziile au fost trase. Apăruse din nou senzaţia unei diluări sufleteşti. Mi-am dat seama atunci că eu voi vorbi, de fapt, despre ce s-a întâmplat la Macea, dar scrisul este o metodă mai puţin preferată, cel puţin acum. La fel şi cuvântul. Voi "vorbi" prin cum voi fi, prin cum voi fi pe scenă deoarece, pentru mine, a fost o experienţă pentru actor, mai puţin pentru scriitor. Voi împărtăşi ca actor tot, inclusiv comuniunea şi toate revelaţiile ce au avut loc acolo. Cu scrisul mai vedem.
P.S.: Aşadar şi practic această mini-scriere există datorită Alinei Petrică şi a acelui cuvânt şi a lui Răzvan Penescu care a zis că "poate fi important" (acum bănuiesc că poate s-au vorbit între ei).
