Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Academia Itinerantă Andrei Şerban, Macea, Arad, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gînduri ale participanţilor (II) - Academia itinerantă Andrei Şerban, Macea, 2016


iulie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În perioada 12-18 iulie 2016, la Macea, Arad, s-a desfăşurat cea de-a V-a ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban", organizată în parteneriat de Primăria Municipiului Arad şi Centrul Municipal de Cultură Arad, Fundaţia Culturală "Camil Petrescu", Asociaţia Film ETC., Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" al Teatrului Naţional Bucureşti, Teatrul Clasic "Ioan Slavici" şi Universitatea de Vest "Vasile Goldiş" din Arad. Iniţiat în 2007 de Corina Şuteu, la acel moment director al ICR New York, proiectul este conceput ca un laborator interdisciplinar de creaţie în jurul personalităţii artistice a regizorului Andrei Şerban, reunind actori, regizori, scriitori, jurnalişti, muzicieni şi artişti vizuali.

În textul de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la atelierul din 2016 îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Macea, Arad. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)


(Alina Petrică, actriţă)


În lumea de azi e atât de uşor să te dezici, să negi, să contraargumentezi, să renegi, să respingi... Ce ciudat! Am ajuns să facem lucruri neproductive, distructive cu atâta uşurinţă, dar să ne arătăm vulnerabili, să riscăm să ne arătăm aşa cum suntem, nu cum am vrea noi să fim, să stăm goi în faţa oglinzii, asta nu prea suntem în stare, ba chiar fugim de asta.

Noi suntem artişti într-o societate cu un viitor incert, cu un teatru românesc confuz, care de prea mulţi ani bâjbâie. 40 dintre noi, 40 de oameni artişti, am primit un cadou, un atelier de şapte zile, care ne-a oferit şansa de a căuta lucruri foarte adânci.

Din păcate, asta nu o putem face prea des, nu putem găsi uşor contextul potrivit, echipa, oraşul, programul, etc, mai ales în Bucureşti, cu cât vrei să cauţi mai adânc şi mai curat, cu atât ispitele sunt mai mari. Tocmai de asta, când ţi se oferă aşa o ocazie, profită cu totul de tine şi de ceilalţi, întâlnirile de felul ăsta sunt rare.

Aşa că pot spune că 40 dintre noi am avut parte de un dar. Ni s-au oferit cele mai bune condiţii să putem evada din noi, cei de pământ, şi să încercăm să ne luăm zborul...

Am primit un abecedar care le cuprindea pe toate: corp, minte, suflet. Un program bine structurat, pentru fiecare compartiment în parte, fără de care omul nu s-ar numi om, iar un artist n-ar putea cunoaşte menirea lui.

Am primit exerciţii pentru corp, să-l cunoaştem, să-l măsurăm, să-l conştientizăm şi mai ales să învăţăm să-l acceptăm şi să-l iubim. Nu mulţi facem asta. Când ţi se dă o mişcare, e mai uşor să te frustrezi că nu poţi să o faci până la capăt, în loc să te bucuri că ai descoperit ceva la propriul instrument şi mai ales, ai putea afla astfel cât ai de lucru să îl faci să-ţi aparţină şi mai mult. Eu cred că cei mici, copiii când se hotărăsc să se ridice în două picioare, trec prin acele etape, târât, mers de-a buşilea, etc, cu bucuria descoperirii, nu cu frustrare. Oare de ce nu continuăm să facem asta mereu? Pentru un artist este esenţial să-şi cunoască şi să fie stăpân pe corpul lui, acest fabulos instrument.

Am primit exerciţii pentru minte. Teme de discuţii despre teatru, scrieri ale unor maeştri ai teatrului universal... Aici a fost o reală provocare. Ce fac? Spun ce gândesc, pun la bătaie propriile păreri, cu riscul să fiu amendat? Sau tac şi ascult? Cred că adevărata căutare e la mijloc... Dar mai cred că teatru nu ar putea fi nici scris, nici făcut de unul singur. Avem nevoie unii de ceilalţi. Eu, ca actor la început, am simţit nevoia să-mi pun rotiţele în funcţiune, să dezbat, să risc să fiu dezaprobată, pentru a putea să-mi lărgesc puterea de cunoaştere şi de o înţelegere teoretică a acestei meserii. Nu e o meserie uşoară. E nevoie reală de studiu, de căutări, de o dezvoltare intelectuală acută, un actor bun fără o minte antrenată ar fi de fapt un amator excelent, care dacă nu înţelege ce face, face degeaba.

Şi nu în ultimul rând, poate cel mai greu, am lucrat şi pentru partea lăuntrică. Am pus în mişcare şi partea nevăzută a inimii, cea numită suflet. Dacă fără inimă am muri, fără suflet ne-am usca. Mai ales în această meserie. Paradoxul este că e cel mai greu lucru pe care am ajuns să-l facem. Curios, nu? În teorie ar fi cel mai uşor. Nu ar trebui să lucrezi nici cu mintea, nici cu propriul corp. Nu. De fapt nu trebuie să faci nimic. Doar să îţi laşi sufletul să iasă singur la suprafaţă. Nu să-i pui piedici mentale, cu frici, prejudecăţi, nu să te schimonoseşti fizic, să acoperi cutia care ar adăposti metaforic propriul suflet.

Deci, a devenit uşor ceva ce e greu, şi aproape imposibil ceva ce e cel mai natural dintre lucruri: să fii deschis, să fii tu, să permiţi acelui "suflu" să-şi facă propriul circuit, fără oprelişti.

Pentru un actor, ăsta e unul dintre cele mai grele lucruri de făcut. Azi. Aici. În societatea asta. Pentru mine, este. De ce să risc, să mă arăt, să fiu vulnerabilă? Când pot să (mă) mint atât de uşor, pot să simulez şi să "joc teatru"?

Pentru că se vede. Şi se simte.

Asta a fost cea mai mare provocare pentru mine la acest workshop de la Macea, Arad, 2016, condus de Andrei Şerban. Cum fac să nu mai fac, dar să las să se întâmple, acolo pe scenă? Cu pieptul deschis, cu corpul antrenat şi cu mintea ageră, eu cel de pe scenă, să ofer publicului un strop de "apă vie".

Cum fac să nu mai încerc să fac şi totuşi să pun în armonie toate cele trei compartimente: trup, minte, suflet?

Cu întrebarea asta am plecat de la Macea. Şi cu încă multe altele, mult mai întortocheate. Şi cu fericirea alegerii şi descoperirii acestei meserii.

Se zice că un actor e actor 24 de ore din 24, pentru tot restul vieţii. Cred că nu e o alegere, e un fapt, când te invadează setea asta de cunoaştere a meseriei, nu mai scapi, ai nevoie de ea ca de apă. Pentru că de fapt, prin asta descoperi "omul". Şi cred că nevoia asta de a ne căuta pe noi înşine şi în acelaşi timp unii pe alţii, e cel mai frumos dar de la Dumnezeu. Să descoperi maşinăria asta însufleţită.

Experienţa acestei întâlniri cu mulţi dintre colegii teatrului de azi, dar mai ales cea a întâlnirii cu domnul Andrei Şerban, este una dintre cele mai aprinse din parcursul meu de până acum. S-a plantat acolo, adânc, o sămânţă care în timp sper să dea roade potrivite marilor scene de teatru, pentru că de un lucru sunt sigură, teatrul este felul fundamental prin care îmi doresc să descopăr lumea.




 Toate articolele despre Academia Itinerantă Andrei Şerban, Macea, Arad, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer