În textul de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la atelierul din 2016 îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Macea, Arad. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)
Darurile Academiei Andrei Şerban
(Ioana Flora)
Am plecat spre Academie şi spre Macea cu bucurie. Cu bucuria că voi face teatru, pe care prea puţin l-am făcut în toţi anii ăştia (în comparaţie cu filmul), teatru de care duceam dorul. Visam la un context important, aşa cum mi se întâmplase demult, la întâlnirea cu Vlad Mugur, la începuturile meseriei mele. Şi de ceva vreme nu mai credeam. Nu mai credeam într-un drum major.
Nu mă întrebasem în ce va constă workshop-ul, câţi kilometri voi face până acolo... nu-mi imaginam, doar mă bucurăm. Ştiam că urma să lucrăm pe texte din Shakespeare, Sarah Kane şi Turgheniev. Atât. Că va exista o disciplină riguroasă şi lucru de-a lungul întregii zile până în noapte.
Dar nu credeam că lucrurile la care visam demult, să se întâmple. La intensitatea clipei, în care orice gând inutil, orice acţiune inutilă să fie eliminate din sistemul meu de gândire. Am simţit un aer pur, superior, prin tot ceea ce ne-a fost oferit. Prin exerciţiile de dimineaţă, prin disciplina la care ne-am aliniat de bunăvoie şi cu toţii deodată, prin felul în care ne luam mesele, prin lecturile care le urmau, lucrul cu noi la monoloage (fiecare cuvânt şi indicaţie le aşteptam şi le ţin minte, nu doar din monologul meu, ci din toate monoloagele care s-au lucrat), prin modul în care se făcea o lectură, prin discuţiile de după, prin felul în care erau conduşi paşii noştri. Aşa cred că se întâmplau lucrurile în marile laboratoare despre care citim în cărţi, de la Grotowski la Peter Brook.
Legat de exerciţiile de dimineaţă, cred, da, că există acel potenţial de energie care e mult mai mare decât ne-am putea imagina, altfel, nu aş putea înţelege cum de s-au născut dintr-o grupă mică de oameni, într-un timp foarte scurt, atâtea idei inspirate, care conţineau mici bucăţi de bijuterii. Era de ajuns să primesc o direcţie, o indicaţie, că lucrurile să devină clare şi căutările mele, coerente.
Şi se face că am trăit din plin contextul acesta important, pentru mine vital. Mi s-a oferit mai mult decât o întâlnire profesională, ci o lecţie de teatru, de conduită profesională şi, în primul rând, o repoziţionare spirituală.
Scriu cumva, împiedicat aceste rânduri, încercând să povestesc un salt calitativ care s-a produs cu noi toţi în acea săptămână. Şi cumva să-mi exprim gratitudinea pentru darul oferit. Eu personal am trecut de la resemnare la certitudine, şi gândul, cumva, din strâmb, s-a făcut rotund. Am simţit ca şi cum ni s-au oferit unelte, pe toate palierele, nu doar profesionale, cu care să ne continuăm drumul. Mi-am reamintit că drumul important este cel invizibil, acela din interiorul nostru, din care rezultă partea vizibilă, oferită lumii. Că acel drum major de care vorbeam la început, se produce mai întâi în tine, apoi iese în lume.
