Noul proiect de operă al lui Romeo Castellucci e un diptic iniţiat de La Monnaie Bruxelles şi înfăptuit în parteneriat cu Wiener Festwochen. La Teatrul Regal din capitala Belgiei, italianul a debutat în genul muzical în urmă cu câţiva ani, montând Parsifal, iar acum atenţia i-a fost captată de dragostea dintre Orfeu şi Euridice, aşa cum a fost tratată liric în secolele din urmă de Glück şi Berlioz. Dovedind o creativitate ce nu numai că nu se diminuează, ba se amplifică cu fiecare nouă creaţie, Castellucci a tratat povestea mitică în cheia prezentului, alăturând poetica şi ştiinţa în încercarea de-a vorbi prin limbajul artei despre teme eterne, precum iubirea, viaţa, moartea. Mai ales că în filosofiile ultimelor decade, interstiţiul acesta misterios dintre fiinţă şi nefiinţă revine atât de des, e atât de prezent în discursul public şi de fascinant prin imposibilitatea spargerii cifrului său. Nu-l vom şti niciodată!
Castellucci declara în întâlnirile cu publicul premergătoare premierei, că ascultând Glück în maşină, imaginea asociativă care s-a născut a fost aceea a unei femei în comă. A luat legătura cu cercetători şi medici neurologi pentru a afla mai multe despre această stare clinică a organismului care portretizează intervalul dintre animat şi inert. Alăturând artă şi medicină, Castellucci şi-a construit spectacolul pornind de la sindromul locked-in, "falsa comă", maladie în care pacienţii, din cauza unui atac cerebral la vârste tinere, sunt conştienţi, simt, dar, cu excepţia pleoapelor şi globilor oculari, nu-ţi mai pot mişca nici un muşchi! Institutionalizaţi sub supravegherea specialiştilor, medicii încearcă în primul rând stabilirea unui sistem de comunicare. Din perspectiva regizorului, Euridice versiunea 2014 se află într-o asemenea stare, captivă în lumea propriului spirit, unde nimeni dintre cei dragi ei nu poate răzbate. Şi pentru a coborî mitul din abstracţiune şi a-i da conţinut actual, a identificat cazuri de sindrom locked-in pe care le-a dramatizat în spectacol. Întregul spectacol e un parcurs în paralel al muzicii clasice, epicului mitic şi prezentarea poveştii lui Els. Mai întâi, sub forma unor scurte informaţii biografice care curg pe fundal, apoi prin intermediul imaginii video realizate în sanatoriul unde este îngrijită de cadre medicale şi vizitată de familie, prieteni. Documentarea destinului lui Els reîncarcă emoţional nefericita istorie de iubire dintre Orfeu şi Euridice, aducând-o printre oamenii obişnuiţi de azi care trăiesc întâmplări relativ similare. Două tipuri de mimesis curg într-un paralelism perfect: ficţiunea mitică şi biografia unei tinere revelatoare pentru tema universal a iubirii şi morţii, a imposibilei reîntoarceri. Teatralitatea e decorticată de convenţie şi artificial; nu există decor, doar un ecran/paravan semitransparent în proscenium, care separă cele două lumi, in faţa lui, un microfon la care o mezzosoprană, în varianta bruxelleză, susţine partitura vocală a lui Orfeu, voit static, exprimându-şi trăirile exclusiv prin mimică şi rostire, frazare, prozodie. Cântat, cuvântul are în spectacol rol substanţial, aşezând accentul pe dramă, pe muzicalitatea şi lirismul intrinsec al limbii franceze. "Decorul" va fi compus din imagini filmate alb-negru, care narează povestea lui Els / Euridice. Naraţiunea cinematografică începe cu călătoria zilnică a soţului-Orfeu, care nu apare fizic, văzută prin parbrizul maşinii rulând pe şosea, sanatoriul, parcul dimprejur, camera lui Els, privirea ei. Els poartă căşti şi fiecare reprezentaţie era ascultată de ea graţie unor dispozitive wireless, iar, în sala de spectacol, în dreapta scenei, un monitor medical prezintă publicului prin leduri colorate pâlpâind în roşu şi verde, reacţiile neuronale ale femeii la auzul muzicii live. Imaginile sunt blurate, doar de câteva ori în clar, iar impactul emoţional e sfâşietor, augmentează tragismul. Urzeala relaţiilor scenice e elaborată, distanţa fizică dintre cele două cupluri de îndrăgostiţi e indicată şi fizic, prin poziţionarea scenică şi recursul la aparatura medicală, dar şi efectiv, prin Els care devine din subiect real, personaj. Prezent în reprezentaţie, deşi nu e acolo, printr-o filmare anterioară şi prin monitorizarea în văzul tuturor a ceea ce se petrece în creierul ei. Dar care devine şi spectator, pentru că aude tot în salonul care-o ţintuieşte la nemişcare şi noncomunicare. Muzica live devine pentru Els un soi de liră a lui Orfeu!
Soprana care cântă bucăţile lui Euridice e plasată în spatele ecranului / perdea de proiecţie, care devine din suport al filmului, element separator al spaţiilor existenţiale.
Spectacolul este esenţializat pe dualităţi, pe acest parcurs în doi, două lumi, două stări, două istorii.
Discursul regizoral se axează pe raporturile dintre trup si suflet, conflictul dintre ele, pierderea controlului asupra corpului nostru, abordat de Catellucci, într-un cu totul alt fel desigur, şi în Sul concetto di volto nel Figlio di Dio.
Finalul e tulburător: zoom pe faţa lui Els, mângâiată de mâna soţului, în tăcere, cu o tandreţe indescpritibilă în cuvinte. Els / Euridice nu se va reîntoarce printre ai ei, indiferent cât de frumos a sunat lira lui Orfeu!
Ideea lui Castellucci de a ataşa această dimensiune ştiintifică / medicală unei poveşti mitice exemplară pentru "nevoia de afecţiune a umanului" e nu numai extrem de inovativă, dar aduce şi spor de emoţionalitate. Mitic, liric, video, teatral, medical, ficţiune, realitate se topesc firesc într-o viziune care convinge prin originalitate, profunzime şi unitate estetică.
Infernul e o temă care-l interesează pe italian, ipostaziată teatral şi în Inferno, redat acum printr-un prim-plan asupra corpului inert al lui Els, închisoarea sufletului ei. Ştiinţa poate doar bănui ce trăiesc în interioritatea lor aceşti bolnavi, dar spectacolul lui Castellucci ne îndeamnă să ne imaginăm.
Els devine, prin tragica ei poveste, subiect, personaj, actor şi spectator care ascultă live muzica din spectacol. Câmpiile ei Elizee sunt spitalul din apropierea Bruxelles-ului, la Inkendaal, înconjurat de un parc cu vegetaţie extraordinară, care degajă serenitate, un aer extralumesc.
Acelaşi concept, interpreţi diferiţi şi o altă Euridice locked-in, la Viena şi Bruxelles. Un pectacol de autor. Aceleaşi emoţii.
Dirijor: Hervé Niquet (la Bruxelles), Jérémie Rhorer (la Viena)
Regie, scenografie, costume: Romeo Castellucci
Artistic collaboration: Silvia Costa / Dramaturgy: Piersandra Di Matteo, Christian Longchamp / Camera: Vincent Pinckaers / Assistant music: Natalie Murray / Assistant stage: Maroussia Vaes / Assistant light: Georg Veit / Video 3D: Apparati Effimeri
Distribuţie: (La Bruxelles): Orfeo: Stéphanie d'Oustrac, Euridice: Sabine Devieilhe, Amor: Michèle Bréant / Fanny Dupont // (La Viena): Orfeo: Bejun Mehta, Euridice: Christiane Karg, Karin Anna Giselbrecht, Amor: Laurenz Sartena (Vienna Boys' Choir)