Între utopie și distopie - Cei numărați

Cei numărați (The Numbered), un text al lui Elias Canetti netradus încă în română, ne aruncă într-un viitor în care oamenii primesc la naștere, de la "Păstrător", autoritatea supremă, un număr de ani (și nu mai sînt chemați pe alt nume, decît pe numărul respectiv). Număr care e înscris într-o capsulă închisă și purtată la gît, ca o amuletă. Fiecare știe cînd îi vine sorocul ("momentul") și trăiește liniștit, fără teamă de moarte - pentru că nimic fatal nu poate surveni pînă la momentul hotărît, orice boală e vindecabilă, din orice accident îți revii etc. Nimeni nu deschide însă nici măcar capsula lui, o face doar Păstrătorul atunci cînd oficiază ritualul de final. Și nimeni nu are voie să spună ce vîrstă are. Ceilalți știu care va fi durata vieții tale (după nume), dar nu știu cînd va veni momentul: vîrsta e o chestiune mult prea intimă, o taină despre care nu se vorbește. Ceea ce duce și la situații amuzante, la păcăleli lucrative (o căsătorie contractată în speranța rapidei debarasări de partener, cu avantajele de rigoare, se lungește neașteptat etc.). Dar, dincolo de detalii mai mult sau mai puțin tehnice, lumea trăiește liniștită, împăcată, nereușind să priceapă cum era posibil, "în vremurile vechi", să trăiești cu spaima continuă că poți muri în orice moment. Se ivește însă, cum era de așteptat, un Gică-contra, un Cincizeci încă tînăr care nu crede povestea și o dovedește: în ziua în care ar trebui să sfîrșească, face o criză, imploră și obține o zi de păsuire - "momentul" nu e deci implacabil. Merge mai departe și comite sacrilegiul suprem: deschide capsula lui și pe ale altora: goale! Capsulele nu conțin nimic, totul e o ficțiune bine regizată de Păstrătorii succesivi. Urmează, firește, răzmerița. Dar nu toată lumea abandonează ideea. Unora le e greu să se despartă de capsulă (cine poate ști cum se mai schimbă vremurile, ideile...), alții cred că, de-acum, viața va fi veșnică, alții se tem să trăiască cu spectrul morții în orice clipă. Păstrătorul e învins, da, însă inițiatorul răzmeriței e speriat și ar vrea s-o dreagă - nu se mai poate. Haosul s-a instalat. Canetti nu spune ce va să fie mai departe.

Mi se pare o replică foarte inteligentă la Marele Inchizitor al lui Dostoievski: reia tema libertății umane, dar, spre deosebire de modelul dostoievskian, în care Marele Inchizitor spune răspicat că nu mai e nevoie de Dumnezeu, care și-a încheiat misiunea, acum fiind rîndul lui, al Inchizitorului, capabil să ofere oamenilor tot ce au nevoie, în nici un caz libertate, în parabola lui Canetti totul e mai nuanțat, unii oameni doresc libertatea, dar nu chiar absolută, pe alții îi sperie, unii o refuză... iar concluzie nu există. Și nu e clar dacă ceea ce sîntem tentați să numim distopie nu e, pentru unii, utopia necesară.

E un text dificil, dens în idei pe care regizorul Theodor-Cristian Popescu l-a montat la teatrul din Stara Zagora. Și, mă grăbesc s-o spun, a reușit o performanță: anume, prin construcția scenică, prin felul cum a lucrat cu actorii, a izbutit să facă accesibilă o discuție filosofică destul de aridă. Canetti nu folosește didascalii, nu dă nici o indicație despre spațiu, despre personaje (le știm doar numele, unora le putem aproxima vîrsta, dar atît: nu avem informații despre îndeletnicire, despre înfățișare), ele sînt doar purtătoare de idei. Or, regizorul pune un pic de carne pe ele, le creează (prin costum, prin mișcare, prin situații, prin ambianță sonoră și vizuală) o identitate măcar schițată. Iată cîteva exemple. Păstrătorul e îmbrăcat într-un costum negru, sobru, dar are la gît mica bandă albă caracteristică clerului catolic; e doar o sugestie. Unele personaje poartă salopetă de lucru, altele sînt îmbrăcate în costume de sport, doamnele care au o scenă spumoasă comentînd pățaniile unui longeviv care se însoară mereu cu femei pe sfîrșit de viață, pentru cît mai multă variație, sînt evident din ceea ce azi am numi burghezie înaltă (beau șampanie la picnic): sînt astfel cuprinse în controversă toate straturile sociale. Și mai face ceva Theodor Cristian Popescu: tot fără să intervină în textul pe care-l respectă riguros, construiește punți între scenele altfel disparate, sugerează mici povești de viață, unele pline de umor. Îl mai îmblînzește pe intransigentul Canetti și reușește un spectacol care poate plăcea (și place, am fost martor) și celor nu foarte obișnuiți cu discuțiile filosofice.


Trupa de actori, majoritatea tineri, funcționează bine, unitar, fără stridențe. Necunoscînd limba, mi-e greu să fac aprecieri asupra acurateței rostirii ori a frazării, dar am putut remarca la toți actorii expresivitate corporală și nuanță în interpretare. Greul spectacolului îl duce Tsvetan Peychev (de la Teatrul Național "Ivan Vazov" din Sofia), interpretul lui Fifty, actor de reală forță, căruia îi dă replica Christian Negalov: excelent lucrată relația de joc dintre ei. Dar textul și spectacolul sînt astfel construite încît toți actorii au partituri generoase, inclusiv copiii Yoan Cherkezov, Eva Boncheva, Teodor Raichev, foarte bine antrenați. Un rol cheie de care se achită cu brio are Ivelin Keranov (Păstrătorul). Ar fi o nedreptate să nu le numesc pe interpretele singurelor două scene de un umor debordant în două ore și jumătate destul de apăsătoare ideatic: Elena Azalova și Milenka Sotirova.


Actorii evoluează într-un decor static (Sabina Reus), același de la început pînă la sfîrșit, funcțional și care permite varierea spațiilor de joc. Prezența cabinei telefonice, cu telefon ca în vremurile vechi, cu fir, folosită și "acum", adică în prezentul textului, poate sugera o anume continuitate a vieții și a problemelor oamenilor, indiferent de credințe și de orice fel de progres (remarcabil, de altfel, că în textul lui Canetti nu se strecoară nici un detaliu tehnic ori tehnologic; o vagă trimitere spre mecanizare, automatizare face regizorul prin scenele de mișcare colectivă, coregrafiate de Flavia Giurgiu).

Un spectacol incitant, bine realizat, pe care ar fi bine să-l vadă și spectatori români.



(foto: Sabina Reus)
Teatrul dramatic "Geo Milev", Stara Zagora (Bulgaria)
Cei numărați
de Elias Canetti
Traducerea: Veneta Peneva
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Sabina Reus / Coregrafia: Flavia Giurgiu
Sound Design: Andrei Raicu / Lighting Design: Cristian Niculescu
Cu: Tsvetan Peychev, Christian Negalov, Ivelin Keranov, Elena Azalova, Milenka Sotirova, Todor Kotsev, Georgi Nozhdelov, Tsvetomir Cherkezov, Georgi Ganchev, Lilia Tikhova, Martina Georgieva, Yana Bozanin, Simona Zhuliyanova, Maria Eneva, Paolo Lale, Yoan Cherkezov, Eva Boncheva, Teodor Raichev.
Data reprezentației: 19.06.2026, în cadrul Festivalului Internațional "Noi Scene Deschise (NOS)"