Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Teatrul radiofonic


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce-aţi gândi astăzi dacă aţi auzi la radio: "Marţienii au invadat pământul!"? Probabil, aţi râde! Credulii ar deschide televizorul pe un canal de ştiri ori ar căuta on-line şi s-ar dumiri rapid că nu-i decât o farsă. Una din multele născute în căutarea ratingului. Însă pe vremea când televiziunea era un proiect, internetul nu exista nici în stadiul de idee, radioul ducea în casele oamenilor majoritatea informaţiilor. Propoziţia de la începutul articolului chiar s-a spus la radio, în SUA, la CBS, într-o seară apropiată de Halloweenul din 1938, rostită foarte convingător de Orson Welles. Actorul avea puţin peste 20 de ani, iar farsa-spectacol de teatru radiofonic a fost o strategie care l-a propulsat în lumea şi atunci aglomerată a artei. Urmărind să zdrobească concurenţa, Welles a adaptat Războiul lumilor, romanul SF al lui H.G. Wells, pentru o versiune radiofonică. Efectele i-au întrecut aşteptările: numărul de ascultători a fost uriaş, iar majoritatea dintre ei au fost convinşi că ceea ce aud din eter e real, panicându-se, ieşind în stradă, sunând la poliţie şi la... radio! Deşi Orson Welles fusese precaut: precizase la începutul emisiunii că totul e o ficţiune şi repeta anunţul în momentele publicitare. Cazul e notoriu pentru impactul mass media, sisteme de manipulare şi capacitatea radiofonicului de a ne activa imaginarul.

Am folosit Războiul lumilor al lui Orson Welles pentru a ajunge la subiectul meu, teatrul radiofonic. Îmi propusesem de mult să scriu despre această formă cu aer vintage, dar cu încă suficient de mulţi fani în întreaga lume care să încurajeze producţiile de gen, să producă regizori specializaţi, să ducă la organizarea unor festivaluri internaţionale. Am tot reportat subiectul, dar acum i-a venit timpul. Am aflat, pe calea undelor, fireşte, că pe 18 februarie 1929, a avut loc cea dintâi transmisiune de teatru radiofonic în România. Era un text al lui V.Al. Jean, Ce ştia satul, cu celebrităţi ale scenelor timpului - Maria Filotti, Romald Bulfinski şi Victoria Mierlescu. Radiofonicul era atunci ce sunt cinematografia şi televiziunea astăzi, cei mai buni actori, de talia lui Constantin Nottara, George Vraca, Marieta Sadova, Aura Buzescu etc., fiind solicitaţi în distribuţii. Pentru necunoscători, iată cum descria Paul Stratilat studioul radio de la începutul anilor '30: "... o cameră mare, având pereţii capitonaţi cu catifea; în mijloc se afla un microfon; la una din extremităţi era instalat un ecran, în spatele căruia se agitau regizorul tehnic şi regizorul artistic. Ei ne dădeau indicaţiile printr-un difuzor instalat în studio. Sub ecranul de sticlă, era montat un tablou pe care se aflau scrise diferite recomandaţii pentru interpreţi: «linişte», «începe», «mai tare», «mai încet» şi altele, care se luminau după cum era necesar".

Cu teatrul de televiziune am o problemă, nu mă pot uita şi gata, dar cu teatrul  radiofonic am o relaţie specială. Îl ascult, la ore târzii din noapte, când e programat. La cel de televiziune îmi lipseşte perspectiva de ansamblu, mă deranjează că privirea mea de spectator e condusă de obiectivul camerei de filmat. Cu aceşti intermediari, camera de filmat, cadrele şi montajul, nu mă aflu în relaţii prea bune. Stocarea şi redarea audio e altceva, mă acomodez mai uşor la a asculta decât la a privi prin ochii altora.

Unii ascultă teatru în maşină, alţii în timp ce fac treburi gospodăreşti. Eu îl ascult pe întuneric, cu ochii închişi, oferind imaginaţiei condiţiile prielnice pentru a zburda neîngrădită. Formula radiofonică mă poartă prin poveşti pe care le recreez pe moment exclusiv pentru mine. E o relaţie aproape privată. Acesta e, de altfel, unul dintre atuurile care-i asigură priza la public. Scenariul deschide pentru fiecare ascultător un culoar particular de receptare. Publicul de radiofonic e complet diferit de acela adunat într-o sală de teatru pentru a privi. Publicul audio e dispersat, divers, ceea ce-l leagă sunt sonorităţile care ies din boxe. Nu se aude de-acolo numai vocea actorilor citind un text, ci se desprinde un întreg univers acustic adunat într-un studio de producţie. Ceea ce pe scena teatrului clasic se vede cu ochiul liber, în teatrul radiofonic se "vede" cu ochii minţii: acţiunea, personajele, raporturile dintre ele, schimbările de situaţii sunt traduse de echipa de realizatori în sonorităţi.

Operaţiunea începe cu adaptarea scenariului. E preferabilă o singură linie dramaturgică, mai uşor de urmărit, dialoguri animate, un număr rezonabil de personaje. Ceea ce vine pe unde e teatru de text şi sunet, e literatură dramatică rostită la microfon. La distribuţie, esenţial este ca vocile să fie foarte diferite, să aibă amprente tonale evidente, pentru a evita confuziile auditive, să fie radiogenice. La repetiţii, atenţia se focalizează pe rostire, mai încărcată de semnificaţii decât cea scenică. Vorbele şi felul în care sunt spuse, modulaţiile, accentele în frază, pauzele au potenţialul de a genera universuri imaginare. Cuvântul se desfăşoară în largul său, fără a fi îngrădit de scenografie, ecleraj, mişcare scenică. Replicile, timbrul vocal, ritmul rostirii, muzica, întreaga "culisă acustică" trebuie să construiască în timpul transmisiei o întreagă lume. Sintetizatoarele electronice creează sumedenie de sunete, dar până la apariţia lor, inginerii apelau la trucuri de tot felul pentru a obţine efectele dorite. O foaie de placaj sau de tablă mişcate într-un anumit fel reda tunetele unei furtuni. Şuieratul vântului şi picăturile de ploaie erau imitate fie vocal, fie de o maşină specială, construită din lemn, cu o manivelă din a cărei învârtire rezulta un vâjâit similar celui natural. Până în era computerelor, studiourile deţineau benzi magnetice cu înregistrarea a sute de onomatopee, un fel de "zgomotecă" la care se apela ori de câte ori era necesar. Pentru urechile profesioniste, diferenţa dintre un sunet natural şi unul sintetic e sesizabilă, cel electronic obţinându-se mai uşor, dar având o doză de artificial. E diferenţa dintre autentic şi surogat!  Când producţia e gata, zboară on air!

Dacă pledoaria mea a fost convingătoare, amatorii de teatru radiofonic, fideli sau simplii curioşi, pot asculta înregistrări ale unor texte clasice pe www.eteatru.ro. Fonoteca tezaurizează texte şi voci ce pot fi activate printr-un click. Ori, la ceas de noapte, daţi pe Radio România Cultural.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oltiţa Cîntec


Alte articole

 Premiera spectacolului telematic Planeta viselor pierdute, Comunicat de presă
 Lucinda Childs şi John Adams, esenţa minimalismului - Available Light, Roxana Pavnotescu
 Van Hove şi estetica teatrului cinematic - The Damned, Roxana Pavnotescu
 Ecouri bahice din Cetatea Cucului din nori - Păsările, Roxana Pavnotescu
 A VI-a ediţie a festivalului Grand Prix Nova readuce profesioniştii teatrului radiofonic la Bucureşti între 4 şi 9 iunie 2018, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer