Câţiva ani mai târziu absolvă Academia Regală Scoţiană de Muzică şi Arte Dramatice şi acumulează experienţa mai multor roluri în filme şi seriale de televiziune poliţiste, SF şi de epocă. Nume recognoscibil devine odată cu producţia de televiziune State of Play, miniseria din 2003 în care parlamentarul David Morrissey, mare stâlp al interesului public în domeniul energetic, intră în atenţia jurnaliştilor Bill Nighy şi John Simm după o serie de înfierbântate discuţii neprincipiale cu asistenta lui, care face un pas greşit într-o staţie de metrou. Aici McAvoy ia în stăpânire clişeul reporterului de investigaţie începător, inventiv, neobosit, deloc timid şi-l umple de viaţă, nerv, insolenţă, mers obraznic şi priviri albastre aruncate peste umăr.
Dintre solide producţii de televiziune (Shameless - în care e Steve, studentul medicinist din Manchester ajuns hoţ de maşini şi îndrăgostit de Fiona, prinţesa de cartier cu trening, cercei supradimensionaţi, accent plebeu şi cinci fraţi mai mici în grijă), filme de popcorn cu Angelina Jolie şi accent american (Wanted), superproducţii cu mega-eroi deţinători de hiperputeri (seria X-Men), jobene şi contradanţuri din Regenţă (Becoming Jane), după-amiezi de fauni în iarnă (The Chronicles of Narnia: The Lion, The Witch and the Wardrobe), incursiuni sclipitoare în subconştient (Trance), se detaşează două repere: The Last King of Scotland, în care ni-l dă pe Nicholas Garrigan, medic scoţian fluşturatic şi filantropic ajuns în Uganda sub aripa sufocantă a lui Idi Amin, de unde scapă după un episod care l-ar umple de invidie pe Torquemada, şi Atonement, ecranizare după romanul lui Ian McEwan unde este Robbie Turner cel-din-bibliotecă şi de la fântâna cu statuie. Acestea două împreună cu Filth susţin şi dau echilibru unei cariere ample, marcate de alegeri variate, rezolvate cel puţin decent.
Filth. Irvine Welsh. It's shite being Scottish, ne-au colonizat nişte onanişti, academic spus, locuinţe sociale, Hibs contra Hearts, şomaj, locul de naştere al televiziunii şi al penicilinei, Edinburgh, Leith şi Glasgow, copii coşmareşti care se târăsc pe tavan, linguri cu vise încălzite la brichetă, James Bond (Connery, desigur) reimaginat în parc prin asocierea unei puşti cu aer comprimat cu dosul unui pitbull şi fulguraţii de frumuseţe apreciate litotic cu o bătaie pe umăr. În timp ce în fundal se unduiesc doamna Dava, domnişoara Coca şi mai mulţi domni seci cu grade multe. Ape vor seca în albie, munţi se vor fărâma etc. şi un schimb de replici mai năucitor decât 'Did you fuck her up the arse?' 'What else is there? Pussy is for faggots', emis de doi şmecheraşi la ieşirea din bordel, tot nu va apărea.
McAvoy se aruncă în rolul lui Bruce Robertson, un poliţai slinos, degrabă săpătoriu de colegi întru promovarea la care visează şi de care depinde armonia lui familială, iute de testosteron cu nevestele, secretara secţiei de poliţie şi o martoră minoră, iubitor de atmosfere irespirabile, dependent de antipsihotice şi tras pe nas, terorizat de viziuni animalice, rupt în bucăţi colţuroase de vina enormă cu care luptă biochimic şi pierde. Bruce dă capete în gură, e bătut crunt, plânge urât şi cu icnete în disperarea unei autosatisfacţii sterile, ca Naomi Watts în Mulholland Drive şi primeşte în dar un fular alb-vişiniu pe care... Din hohote de râs, spasme de greaţă, zguduiri de groază, crispări de durere, vaiete de jale şi tremurături de sevraj, actorul scoţian îţi scuipă fără menajamente în faţă un personaj în raport cu care indiferenţa nu este o opţiune. Dacă nu te cheamă premiile BAFTA, care l-au ignorat conservator şi programatic.
James Andrew McAvoy. Tipul subţirel cu ochi albaştri, barbă roşcată, zâmbet care-şi găseşte ţinta după colţ şi savuros-criptat accent de Glasgow. Copilărit în după-blocurile cartierului Drumchapel din Glesga, crescut de bunici după divorţul părinţilor, atins fulgurant de vocaţia religioasă şi revenit din fericire în laicitate, creator de Macbeth contemporan şi profesori mutanţi. Amator de motociclete şi de Star Trek, instigator de lupte cu puşcoace pe platourile de filmare, posesorul unui simţ al umorului debordant, infuzat de autoderiziune insulară, cel mai în largul lui la interviurile cu Graham Norton şi Craig Ferguson, după cum reiese şi din cel de mai jos, în general ferit de cancanuri suculente şi cântăreţ de şlagăre uşor prăfuite. Va fi în 2017 agent MI6 sub acoperire în timpul Războiului Rece, schizofrenic stahanovist şi prizonier în Africa, iar eu mi-aş dori să-l văd într-o comedie romantică acrişoară, suculentă şi scoţiană. Pentru că, după cum spune chiar el, mereu se află pe urma a ceva nou, a unui personaj nemaijucat. Aşa cum se şi cuvine.