Ziua 1 - Nesomn şi Buzunarul cu pâine la Undercloud 9 - independent de orice, 2016

Auzisem de Undercloud în urmă cu vreo doi ani, dar 2016 e primul an când aterizez în el. După o vară plină, în care tenişii cu teatru nu au prea bătut pasul pe loc, îi încalţ din nou şi îi las să mă ducă până la ARCUB Gabroveni, în Centrul Vechi.

Din start, ideea de "independent" îmi stârneşte curiozitatea şi admiraţia. "Independent de orice" deja e o sintagmă care îmi face plăcere. Sună a idee îndrăzneaţă, de copil rebel, care vrea să facă teatru, frate! Pentru că da - îi place la nebunie şi nu - nu îl poate opri nimic. Asta era în mintea mea când am plecat de acasă. Când am ajuns acolo mi s-a confirmat teoria. Am văzut din prima o mulţime de puşti, voluntari, îmbrăcaţi în tricouri galbene care se mişcau de colo-colo şi am intrat instant în atmosfera de festival. Am văzut şi revăzut o mulţime de prieteni. Am simţit că e cel mai potrivit loc în care mă puteam afla în acel moment. Sub un norişor teatral, care pluteşte deasupra Hanului Gabroveni şi îi încarcă pe toţi oamenii de acolo, pentru a face o chestie măreaţă. Ce mi s-a părut interesant şi amuzant deopotrivă a fost faptul că norul acela chiar a fizicalizat toată treaba - la scurt timp după deschidere a început furtuna. La ora la care scriu asta încă mai ţine. O fi un semn? Tot ce se poate...

Pe site-ul oficial scrie în felul următor: "Festivalul de teatru independent care propune spectatorilor un produs cultural viu, actual, necesar", "Festivalul de teatru viu, care nu lâncezeşte, care nu se blazează, care nu se poticneşte, care nu se plictiseşte, care nu se repetă" şi "Festivalul Necesar de Teatru Independent". Frazele acestea m-au captat. Mai scrie şi că este primul festival de teatru independent din România şi că a luat naştere în anul 2008. E a noua ediţie. Multe înainte sub norişorul teatral! "Necesar" - complet de acord. Sunt voci, minţi şi suflete de oameni care vor să îşi expună... hai să îi zicem crezul artistic. Şi chiar cred cu tărie, din prima zi în care am ajuns aici, că ăsta e locul. "Viu" - aşa cum e şi cum trebuie să fie.

Nesomn-ul lui Arcadie Rusu a deschis festivalul. Un vis lucid, în care pătrunzi încet, dar sigur, odată cu primul heblu, care se aşterne treptat, cu liniştea din sală. Asta e una din părţile mele preferate din teatru - momentul în care se stinge lumina, murmurul dispare şi respiraţiile se sincronizează.

Dacă ar fi să rezum spectacolul la o frază, aş spune că e un atac al subconştientului prin imaginile unor corpuri al căror sânge e înlocuit de sunet. Când muzica nu este atât de prezentă, este totuşi potenţată de zgomotele pe care corpurile oamenilor din scenă le scot la orice contact - cu solul, cu aerul, între ele. În fugă, trânte, sărituri, plutiri, suspendări. Un continuu joc al cuplurilor de "lasă-mă, nu te las, nu mă lăsa". O continuă căutare, o transpunere a unor frici, dureri şi speranţe. Intervenţiile saxofonului erau plăcute şi înfricoşătoare în acelaşi timp. Cred că punea accentul foarte bine pe această tentă masochistă pe care o are fiecare dintre noi. Ne adâncea în senzaţia aia de coşmar, unde totul e distorsionat, pulsul creşte, respiraţia se intensifică şi în acelaşi timp totul se mişcă în slow-motion. Mintea e trează, iar corpul adormit. E ceva ce nu îţi face plăcere, dar te incită în acelaşi timp. I-aş spune un purgatoriu al senzaţiilor. Şi cred că asta e.

Buzunarul cu pâine, în regia lui Alexandru Nagy, povestea a doi oameni care stau în jurul unei fântâni din care se aude lătratul unui câine, vorbeşte cu muuult farmec despre noi, cei vorbăreţi şi buni la sfaturi, dar cu prea puţin curaj de a le pune în practică. Sala Bolţilor de la ARCUB a fost o alegere fericită, luând în considerare datele textului. Te face să te gândeşti puţin la cine e de fapt în fântână - câinele sau noi? Sau cine / ce e fântâna. Sau câinele. Sau... hei, noi. Lumea e cu susul în jos, sau cel puţin aşa se vede de aici. Plăcut de privit şi delicios de ascultat - mai ales în momentele de linişte, în care se mai strecura câte un tunet, taxat de fiecare dată de cei doi actori. Totul a fost integrat natural, curgea, te făcea să ţii la ce se întâmplă acolo aşa cum ţii de capătul funiei; sau de un om drag. Îi puteai privi ore în şir făcând orice - în timp ce tac, aruncă pietre în fântână, vorbesc vorbe, ridică probleme de ordin filosofic pe un dialog aparent simplu, deznoadă o funie, îşi pun întrebări existenţiale, aduc în temă postări de pe reţelele de socializare, se ciondănesc de la probleme de sănătate, coji de pâine, lumea rea şi nemiloasă şi, în final, în timp ce speră la mai bine. Un mai bine la care se va ajunge într-un final. Dacă nu azi, mâine sigur. Totul e să îţi mai scoţi din când în când mâinile din buzunare.

După fiecare spectacol s-a întâmplat un alt lucru care mă fascinează la teatru: imponderabilitatea de după. Se stinge din nou lumina... iar publicul, după călătorie, nu aplaudă. Nu încă. Momentul acela mai rămâne suspendat în aer un timp. Şi se simte minunat. Apoi se dezlănţuie.

O primă zi excelentă sub norişorul independent de orice. E 2 dimineaţa - deja a doua zi. Şi încă plouă...

Programul zilelor următoare aici.