Ziua 4 - Crăciun la palat şi The Sunset Limited la Undercloud 9 - independent de orice, 2016

Începem ziua cu un spectacol-lectură în premieră mondială: Crăciun la palat, prima piesă de teatru a lui Pascal Bruckner, în regia lui Chris Simion. O distribuţie mixată bine: Marian Râlea, Răzvan Vasilescu, Dana Dogaru, George Ivaşcu şi Vlad Logigan. Un text politic despre singurătate, ceea ce e destul de interesant.

Experienţa de la Undercloud 2016 a fost ca un fel de mâncare pe care îl savurezi şi cauţi să îi descoperi toate ingredientele. E lectură, deci totul ţine de imaginaţia ta. Cei cinci actori stau pe scaune în faţa unei săli arhipline, trec prin text şi îl asezonează cu picături de carismă, îi vezi cum îi modifică, cum se amuză, te molipsesc cu starea lor, imaginile ţi se derulează în minte şi prin vorbele lor încerci să vezi cum ar arăta puşi în scenă. Îl vezi pe Marian Râlea, un preşedinte singur şi trist în seara de Crăciun, pe Răzvan Vasilescu, frizerul sechestrat pentru a-i ţine companie, îl vizualizezi chiar şi pe majordomul preşedintelui, mut, care deşi nu vorbeşte, gândeşte numai lucruri rele, o vezi pe Dana Dogaru, soţia frizerului, cum vine şi preia frâiele din mâinile preşedintelui care fuge de funcţie, pe George Ivaşcu înfăţişând toţi miniştrii cu chef de reforme şi pe Vlad Logigan, un medic profi, dar nu prea, care pare să aibă mai multă autoritate decât însuşi şeful suprem.

Deşi face aluzie la Franţa contemporană, situaţia se mulează fără probleme pe contextul României. După ce mi-am notat faptul că "munca e ca o paranteză între două vacanţe", mi-am pus pixul şi carneţelul în rucsac, m-am bucurat de ce se întâmpla, iar la ieşirea din sală am plecat cu gândul că abia aştept să văd spectacolul şi să verific dacă imaginaţia mea se va intersecta, măcar în anumite puncte, cu produsul final.

The Sunset Limited aduce în scenă doi oameni şi un peron de metrou. Un profesor sinucigaş şi, poate, îngerul lui păzitor. Sau un om. Sau ceva care apare pur şi simplu şi încearcă să îl salveze. Sau nu.

Dacă metroul acela ar fi fost roller-coaster, ar fi mers pe ruta dialogului dintre ei. Cu suişuri şi coborâşuri, cu speranţa că vor ajunge la un punct comun, apoi cu spulberarea ei. Credinţa unuia nu este şi a celuilalt. Contrastele se atrag? Tot ce se poate. În orice caz, dacă ajungi să împarţi mâncarea cu cineva, treci la un alt nivel de prietenie.

În regia lui Andrei şi Andreea Grosu şi pe scenografia lui Vladimir Turturica, Şerban Pavlu şi Richard Bovnoczki te ţin timp de 90 de minute într-un du-te-vino al îndoielilor, vulnerabilităţii, prieteniei, credinţei, ascultării şi tăcerilor. Te gândeşti că un fost puşcăriaş care pretinde că l-a găsit pe Dumnezeu nu ar avea ce să îi spună unui profesor care e pe cale să se arunce în faţa metroului, singura lui credinţă fiind Sunset Limited. Aparenţele rămân aparenţe. În timp ce îi priveam mi-a venit în minte o analogie - un fel de domn mascat care apare de nicăieri în calea lui Melchior, din Deşteptarea primăverii - cu un istoric diferit, bineînţeles. O cină şi o cafea, o discuţie despre viaţă, moarte, limite şi ce se presupune a fi după toate acestea...

De partea cui e dreptatea? Relativ. Nu trebuie să fii virtuos, trebuie să taci. Acum e veşnic. Totul se goleşte de conţinut... Şi în final - lucru care mi-a plăcut enorm - nu toate poveştile au nevoie de morală. E bine? E bine.

Programul zilelor următoare aici.