Ziua 5 - Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal la Undercloud 9 - independent de orice, 2016

Nebunii sunt liberi. Clic, clac, pluf - ăsta-i omul. Nu se opreşte nici-o-da-tă.

Vineri, 26 august 2016, am avut şansa de a lua parte la unul din cele mai bune spectacole pe care le-am văzut în 2016. Am spus "a lua parte" pentru că m-a activat şi m-a ţinut în priză în continuu. Din punctul meu de vedere, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal după Matei Vişniec, regia Slava Sambriş, este tot ce ţi-ai putea dori de la un spectacol. Merge ceas - de la text până la heblu.

Venit de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Republica Moldova, cu studenţii cursului de Actorie de Teatru şi Cinema, anul IV, preluat de Teatrul "Eugene Ionesco" din Chişinău, adus la Undercloud 9 printr-o aliniere supercalifragilistică a planetelor, aduce pur şi simplu bucurie.

Incredibil de bine dozat, surprinde prin inventivitatea utilizării unor mijloace simple, loveşte cu umor şi inteligenţă, sarcasm acid, pasiune şi profesionalism. E genul de spectacol la care nu ai stare în scaun. Nu abuzează de atenţia ta, ci o onorează. Îţi oferă lucrurile treptat, în crescendo, cu tact şi grijă. Îi vezi pe actori cum se mişcă în scenă de la intrarea publicului, te aşezi şi te captează imediat. Fiecare om în parte e fascinant de urmărit, îi citeşti din prima că sunt foarte buni. Îţi dai seama după energia pe care o transmit chiar şi atunci când tac, după aerul din jurul lor.

Un scriitor este trimis de Uniunea Scriitorilor la un spital de nebuni pentru a le povesti istoria comunismului pe limba lor. Acţiunea are loc în anul 1953, la câteva săptămâni înaintea morţii lui Stalin. Asta are şi nu are relevanţă. Contextul istoric e acolo, dar aplicarea lui în contemporaneitate se potriveşte mănuşă (de doctor).

E foarte greu să găseşti cheia către un produs echilibrat. Ce faci ca să ai un grup de nebuni funcţional, credibil? Sau beţivi care să nu cadă în patima ilustrativului? Sau posibilitatea de a evidenţia grupul, apoi de a-l desface ca pe un puzzle, pe care să îl remontezi şi să fie chiar mai strălucit? Şi totuşi e acelaşi puzzle... Cum fabrici imagini cu o mână de oameni, o masă şi un pat, într-o cutie neagră? N-am ales întâmplător cuvântul "fabrici". Spectacolul acesta este, după ochiul meu, mixul perfect între tehnică şi metaforă.

Istoria povestită... trece dincolo de text, de referinţe, de limite puse sau impuse. E un spectacol-lecţie, pe care indiferent că vrei mult de tot să îl vezi, te paşte curiozitatea sau o întâmplare bună te aduce la el, se poate să fie cam cea mai tare experienţă care ţi s-ar putea întâmpla în ultima vreme. E un spectacol la ţanc.

Cred în întâlnirile fericite. Asta este, clar, una dintre ele.

Programul zilelor următoare aici.