avertisment: "if you get bored you can watch some beautiful video-images behind"
Îndemnul (ludico-ironic) cu care Thomas Strønen (drums, electronics) îşi deschide concertul la Cluj, alături de partenerul său de laborator ritmic, Iain Ballamy, la saxofon a rămas o amprentă prezentă pe parcursul întregii seri de 14 octombrie 2016.
Ar fi fost, probabil, o pârghie uşor de accesat - să îţi cauţi poziţia (fizică / mentală) la un concert - la care te plictiseşti - şi să găseşti, într-un final, punctul-focus din care să-ţi apuci, apoi, povestea; sau, măcar să poţi găsi un colţ pentru a-ţi consuma timpul într-un mod astâmpărat-tolerabil. Nu a fost, însă, cazul întâlnirii pe care a propus-o duo-ul FOOD (invitaţi la Cluj datorită-mulţumită Asociaţiei Jazz Factory).
Captivitatea (imersivă) într-un dialog dintre imaginile video care rulau în fundal şi muzica celor de la FOOD mi-a fost, însă, refuzată. La fel mi-a fost refuzată şi plonjarea cu indulgenţă în propriul scenariu mental, construcţie a unui puzzle de imagini. Am parcurs toată arhitectura de sunet cu o frână mereu activă.
Pentru cine a căutat medicaţii sau decompensări, vreun culcuş-ascunzătoare potrivit în care să-şi deşire stările, transmutate în vreo semnificaţie, concertul FOOD nu cred că a funcţionat drept recomandare.
FOOD au lansat o adaptare continuă la... mesaj, o reajustare lucidă a senzaţiilor şi-o zgâlţâire a unei ascultări comode. Mă uit cu surprindere la un partener de audiţie care găseşte, totuşi, un ritm coerent în jurul căruia începe să-şi fremete corpul. Ascult cu verticalitate urbană - divorţez / sunt divorţată de orizontal / natural.
Cenzurată. Dorinţa de fugă alături de coerenţa saxofonului este pedepsită (nu ambiţios, dar cu precizie) de plezniturile-fracturi din percuţia lui Strønen. Futurism temperat, nu fantezist într-un peisaj technofil în care te simţi hăituit, fără a înţelege de ce, de cine sau pentru ce motiv?!
Cumpătat cu mediul electronic, Strønen lansează, totuşi, o relaţionare care provoacă graniţa comunicabilului uman, prin stimuli abstracţi şi impersonali. Simbioza este mai degrabă similară unei ciocniri / alăturări celulare forţate, în care comunicarea şi recunoaşterea nu se construieşte pe baza unui transfer de pulsiuni sensibile, ci pe baza necesităţii / impredictibilului.
Percepţia acustică propusă de duo-ul norvegiano-britanic (comprimat dintr-un quartet omonim, care îi alăturase pe Arve Henriksen la trompetă şi Mats Eilertsen la contrabas) a construit spaţii de atenţionare, iar nu plonjări introspective.
În ceea ce mă priveşte, rămân mai fidelă sunetului FOOD alături de Henriksen sau Molvaer (printre alţii), asta şi poate pentru că trompeta (cu tonalitate fie exaltată, fie prăpăstioasă) e unul din instrumentele pe care le marchez cu roşu într-o listă de graţie.
Lăsând deoparte preferinţele personale, spre deosebire de live-ul de la Gărâna, la care mai eram încă bătuţi în creştet de soarele de sfârşit de zi, concertul duo-ului, de la Casa de Cultură a primit, fireşte un plus-plus. Cadrul mai intim a făcut toată goana sacadată saxofon-sample-uri - percuţii să aibă o calitate sonoră mai clară (pot să zic, de altfel că i-am descoperit pe Food în concert abia acum, la Gărâna fiind, poate prea infiltrată de toate celelalte promisiuni din line-up).
Naiv şi greşit, uneori îmi închipui că la orice concert ajung mi se va servi acea toropeală de being together, moment în care între cei care cântă şi cei care ascultă nu se mai cunoaşte cine-cui îi e gazdă (iar, pentru asta performerul trebuie să te poarte manipulativ de mânecuţă & uneori să-ţi servească şi câte o privire... caldă). FOOD au cântat, însă n-am simţit că plăcerea lor îmi aparţine şi mie, iată!
Fără încercări derapante de seducţie a auditoriului, am găsit FOOD drept o împrejurare în care eul afectiv (doritor) nu şi-a primit mângâiatul pe creştet. Motiv pentru care, probabil mi-a rulat aiurea prin minte, pe tot parcursul concertului fraza - dacă ai fost avertizat, înseamnă că eşti înarmat (asta înseamnă out din lejeritatea ascultării & exit-miraj).
În peisajul clujevit, găsesc iniţiativa celor de la Jazz Factory ca fiind necesară-extrem-aşteptată (întâlnirile muzicante de acest fel sau similare sunt foarte rare, iar festivismul din jurul evenimentelor din Cluj, care îşi iau denumirea de "jazz festival" sunt prilejuri bune pentru convivialităţi pestriţe de tipul - voioşi să fim (e la fel de necesar).
În sfârşit, FOOD (respectiv viitoarele concerte de "jazz" - cu toată expansivitatea denumirii) pot funcţiona drept declic / dinamizare / diversificare a propunerilor muzicale din Cluj, atât pentru cei care practică astfel de audiţii drept obişnuinţă, cât şi pentru cei care aleg drept oferte alte spaţii sonore.
