La Galaţi, e vorba în realitate de un coupé, în care Fuck You, Eu.ro.pa! e precedat de Zuckerfrei, piesă scrisă ca urmare a prelungirii rezidenţei Nicoletei Esinencu la Schloss Solitude, un fals dialog despre patrie şi identitate reluînd temele din monologul anterior. Cu o substanţă poetică (în a cărei transpunere teatrală Berceanu se dovedeşte foarte sensibil) foarte puternică şi un imaginar lingvistic de mare plasticitate, Zuckerfrei e, totuşi, mai degrabă o variaţie la Fuck You, Eu.ro.Pa!, aducînd din nou în discuţie - de data asta în prezenţa ambelor părţi - problema relaţiilor dintre generaţia părinţilor şi cea a copiilor, cea a opţiunilor naţionale şi a redefinirii moştenirii identitare într-o ţară post-comunistă (şi post-sovietică). Montarea lui Berceanu - şi scenografia ideală a Inei Isbăşescu - e extrem de generoasă vizual, suprapunînd textului un nivel al decodării subconştientului (mama-patrie (Svetlana Friptu), pe picioroange şi cu piept generos, e o statuie a maternităţii eroice din discursul ideologiei socialiste, dar şi a eroicului bolşevic metaforizat, în absolutul său) care dă consistenţă unei piese anticlasice şi non-realiste, ale cărei replici sînt, în realitate, răbufniri ale amintirii şi frustrărilor unei imaginaţii de copil. Care, însă, deşi oarecum mai elaborate, nu reuşesc să se articuleze cu aceeaşi coerenţă cu care o face Fuck You, Eu.ro.pa!, de unde şi impresia de text "de tranziţie" (către o altă formulă dramaturgică, încă nedefinită) pe care-o dă Zuckerfrei.
Minimalism sau deteatralizare?
Fuck You, Eu.ro.pa! e un monolog (o monodramă, după mai noile definiţii) - în el, vocea îi aparţine unui singur personaj, care-şi asumă rolul de a construi întreaga lume care-l naşte. Perspectiva unică nu impune însă condiţia ca partitura să-i revină unui singur actor - şi totuşi, asta e prima opţiune în cele mai multe dintre montări.
Cum se întîmplă şi în spectacolul cu Fuck You, Eu.ro.pa! pus în scena studioului braşovean de Claudiu Goga, în interpretarea Ligiei Stan, spectacol de o mare economie de mijloace: scenografie minimală (un covor rectangular, roşu, un scaun, un rucsac, un pachet de ţigări, o scrumieră), ecleraj aşijderea (lumina e centrată pe pătratul ce constituie spaţiul de joc, marcînd secvenţe punctuale) şi cam atît, întreaga misiune a creării tensiunii revenindu-i actriţei. O montare care, la prima vedere, poate uşor trimite la principiile deteatralizării despre care vorbeşte Alina Nelega - plasarea interpretului în centrul actului teatral, accentul pus pe accesul nemediat al spectatorului la textul de teatru, crearea imaginii scenice prin intermediul cuvîntului purtător de sens şi înţeles, poziţia secundară a regizorului ca autor al spectacolului, care-i aparţine în primul rînd dramaturgului.
O direcţie interesant de urmărit, avînd în vedere şi tipul de interpretare a Ligiei Stan, vehement, direct, energetic (dar cam monocord, ducînd tema revoltei dincolo de limitele textului propriu-zis). Asta, dacă Fuck You, Eu.ro.pa! ar fi genul de text - brutalist, hiperrealist - la care se referă Nelega (şi genul pe care ea însăşi îl practică). Ceea ce nu e - iar pentru o astfel de dramaturgie, hiperpoetică, minimalismul (condiţie a deteatralizării sau nu) nu e suficient, iar forţa cuvîntului strigat spectatorului în faţă nu ajunge.
Spectrul lui Lenin şi memoria papilelor gustative
Cîţi dintre noi s-au gîndit că amintirile noastre sînt filtrate, în cel mai subtil mod, de memoria papilelor gustative? Spune-mi ce mănînci ca să-ţi spun unde te-ai născut, care ţi-e trecutul şi care prezentul: copilăria e zahăr pe cartelă, acasă înseamnă conservele făcute de mama şi sacul de cartofi din care se poate mînca piure o iarnă, iar Europa e cafea la automat, supă instant, piure din fulgi cu lapte şi zahăr la discreţie. Îndulcitor cu aspartam şi automate de rahat...
Şi Zuckerfrei, şi Fuck You, Eu.ro.pa! sînt texte care exhibă forţa identificării prin simţuri - începînd (şi încheind) cu cel al gustului. Sînt piese senzoriale, carnale, care cer recompunerea acestei carnalităţi într-o formă spectaculară. E, probabil, ceea ce reuşeşte să facă cel mai bine Alexandru Berceanu, în montarea lui de la Galaţi. De obicei, un regizor cu un "organ" al teatralităţii bine dezvoltat, precis în construcţie, dar cu o anumită - specifică - răceală, dînd o aură de demonstraţie principială multora dintre spectacolele pe care le face, Berceanu dă, de asemenea, un nivel poetic punerilor sale în scenă. E latura care reuşeşte să cîştige prioritate în Zuckerfrei/Fuck You, Eu.ro.pa!, potenţînd vizualul fără a privilegia metaforicul.
Sînt trei actori în Fuck You, Eu.ro.pa!, căci regizorul descompune monologul într-un înainte (al şcolăriţei crescute în cultul cravatei şi al lui Ion Soltîs) şi un după (al tinerei emancipate, care-şi inventează patria prin ţări străine), fiecare cu propriu-i capăt de scenă, iar între ele, cu sicriul fantomei minione a unui Lenin bîntuitor. Cele două chipuri identitare sînt unul şi acelaşi: Cristina şi Lidia Uja (actriţe cu mare potenţial, cu toate că încă neîmplinit) sînt surori gemene. Efectul celor două trupuri identice, spunîndu-şi povestea căţărate pe bănci de şcoală supradimensionate, cu faţa veşnic către public e remarcabil. Cît despre Lenin (Aurel Bâtcă), el e o mască. Masca spectrului unei istorii de 50 de ani care încă trăieşte şi ne priveşte în ochi. Ca spectatori şi ca oameni.
Vorbeam de papile gustative şi de patria pe care-o simţi în ficat? Imaginaţi-vi-l pe Lenin înfruptîndu-se din ficatul crud al victimelor sale...
Teatrul Dramatic "Fani Tardini", Galaţi
Zuckerfrei/ Fuck You, Eu.ro.Pa! de Nicoleta Esinencu
Regia: Alexandru Berceanu
Scenografia: Ina Isbăşescu
Cu: Svetlana Friptu, Aurel Bâtcă, Oana Preda Gherghe, Iulian Cretescu/ Cristi Gheorghe, Ana Ciucanu, Cristina Uja, Lidia Uja
Teatrul "Sică Alexandrescu", Braşov
Fuck You, Eu.ro.Pa! de Nicoleta Esinencu
Cu: Ligia Stan
Un spectacol de Claudiu Goga
Foto de Adrian Timar