Doi Lucieni - pentru acei fii ai viitorului care vor dori să-şi cunoască taţii

Parafrazându-l pe Pier Paolo Pasolini, nu numai oamenii, dar şi popoarele, tind să adoarmă în propria lor "normalitate", uită să mai reflecteze, pierd obişnuinţa de a se judeca pe ele însele, vegetând vinovat în complexele lor care sunt totdeauna sublim-ridicole. Şi atunci, cei care creează în mod artificial starea de urgenţă a lucidităţii provocatoare sunt poeţii, poeţii, aceşti eterni indignaţi, "aceşti campioni ai turbării intelectuale, ai furiei filosofice", dar şi istoricii, unii istorici, precum un Lucian Boia, a cărui viziune asupra istoriei naţionale, lipsită de prejudecăţi, de o luciditate şi inteligenţă critică fără precedent ce angajează cititorul într-un vârtej stimulator de brainstorming, ne face un imens bine. Într-o ţară care n-a ştiut şi nu ştie încă să-şi preţuiască valorile (cele majore), într-o "ţară tristă plină de umor" în care, de mai bine de 25 de ani, aproape toţi preferă să uite şi, dacă în context poetic şi cinematografic uitarea vinovată "trebuie să poarte un nume", acela nu poate fi decât unul generic: o ţară a păuneştilor şi nicolaeştilor, o ţară ce nu s-a împăcat încă şi nu sunt semne că se va împăca vreodată cu propriul ei trecut mereu controversat când nu e lăsat să zacă în ceaţă trandafirie, mitologizat la modul greţos-festiv sau agresiv, după caz, de naţionaliştii noştri din oficiu şi de serviciu, într-o ţară nevindecată încă de răul orbecăielii identitare, într-o ţară lipsită de "nobila civilizaţie a memoriei" de care vorbea Monica Lovinescu, în care totul pare minat de blestemul "Prea târziului", figuri ca acelea ale cineastului Lucian Pintilie şi istoricului Lucian Boia reprezintă privilegii naţionale.


Cine va dori cu bună credinţă în viitor să se aplece asupra trecutului nostru românesc, să se documenteze în profunzime asupra ultimilor 50 de ani de istorie românească, acei fii ai viitorului care vor dori să-şi cunoască taţii, vor găsi în filmele lui Lucian Pintilie ca şi în cărţile lui Lucian Boia MODUL NOSTRU SPECIFIC de a trece prin Istorie în general, dar, mai cu seamă, prin teribila istorie a ultimei jumătăţi a secolului XX şi primului sfert de veac postdecembrist. Cu observaţia că, ceea ce e la unul "propria noastră definiţie crudă şi salvatoare ca un catharsis" (Ana Blandiana), o terapie a carnavalescului străbătută de străfulgerări gogoliene şi kafkiene, e, la celălalt, demitizant, necomplezent şi fără iluzii, o punere a destinului românesc sub semnul paradoxului şi al contrafactualităţii. Căci, deşi Istoria plecă cu înlesnire de la fapte revolute pentru a demonstra că ele erau determinate fiindcă au avut loc, el simte nevoia să regăsească acel "jocurile încă nu-s făcute", imponderabilele în acţiunile oamenilor, eşecurile în "tragediile" lor, "victoriile" în strălucirile lor orbitoare, dar care nu sunt adesea decât jocuri ale şansei şi întâmplării. Aceste opere, cea de artist şi cea de istoric, sunt deseori privite cu suspiciune şi într-un fel temute tocmai ca urmare a şocului lor emoţional şi deranjant. Amândouă, în sensul că ne deranjează comodităţile şi habitudinile de percepţie a lumii, ne tulbură aşa-zisa normalitate în care ne place să aţipim şi reprezintă, în aceşti ani tulburi şi imprevizibili de sfârşit de ciclu al unei culturi şi civilizaţii, pe care-i parcurgem, o veritabilă "Plută a Meduzei" cu virtuţi tonice şi izbăvitoare.