Gânduri pe marginea unui interviu cu Radu Jude

Mă urmăreşte destăinuirea lui Radu Jude (într-un excelent interviu acordat lui Ionuţ Mareş în ziarul Metropolis), apropo de acele "lucruri care ne-au fost ascunse": "Biserica Ortodoxă Română ar trebui să se cheme Biserica Ortodoxă Antisemită Legionară Antonesciană Ceauşistă - şi adaugă aici toate partidele de la putere de după 1989 - Română, asta e şi nimic mai mult. Cele câteva figuri luminoase din istoria ei nu schimbă lucrurile."^[1] De fapt, observaţia regizorului (re)cunoscut, în ultimii ani, pentru Aferim! (şi care, în 2016, a primit un premiu important la Locarno pentru Inimi cicatrizate) este valabilă nu doar pentru B.O.R., ci vizează năravul filetismului (pe care Biserica Ortodoxă - în teorie - îl condamnă ca erezie) care se regăseşte şi în alte părţi.


Frank Schaeffer, fost protestant american (pe cai mari şi foarte mari), a descoperit (sau i s-a descoperit) Ortodoxia şi a fost primit în Biserica Ortodoxă Antiohiană din SUA, la începutul anilor '90. În Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions (carte pe care am tradus-o în română^[2]), povesteşte cum, atunci când a început să meargă la Sfânta Liturghie la o biserică ortodoxă grecească din SUA, toţi cei de acolo (în majoritate de etnie greacă) voiau să ştie dacă este... grec. Şi au strâmbat din nas când au aflat că este american. Pe când locuiam în UK şi mai veneam pe acasă în vacanţe, mergeam - însetat după frumuseţea liturgică (în UK sunt puţine locurile unde oamenii se adună pentru Sfânta Liturghie) - la diverse biserici ortodoxe din oraş. Am ajuns, astfel, şi la o impunătoare biserică sârbească. Eram singur cu preotul şi un crâsnic. La sfârşit, au vrut să ştie dacă sunt sârb.


Cred că există în fiecare dintre noi anumite tatuaje xenofobe pe care - tocmai fiindcă nu ştim, în faptă, ce e aia "iubirea de vrăjmaşi" - oricât am vrea să le ştergem, nu le putem înlătura şi apar când te aştepţi mai puţin. Jonathan Swift: "Avem suficientă religie pentru a ne urî unii pe alţii, dar nu suficientă pentru a ne iubi". Mă gândesc, în trecutul recent, la efectele devastatoare ale destrămării Iugoslaviei şi ale URSS. La masacrele inter-etnice de acolo. Pred doždot / Before the Rain; Lepa sela lepo gore / Pretty Village, Pretty Flame; Underground; Viaţa este un miracol; Drumul Halimei - în cinema-ul mainstream din ex-Iugoslavia; la Căinţa / Pokaianie şi Ruga lui Tenghiz Abuladze. Sau la ceea ce citesc acum în cartea Svetlanei Aleksievici^[3], despre oasele care - primăvara, când ninge sau când plouă - ies din straturile de cartofi: "Nimănui nu-i e silă, s-au obişnuit, tot pământul e plin de oase ca de pietre. Le aruncă pe margine, le calcă-n picioare. Le îngroapă la loc, bătătorind pământul." Ioan Alexandru: "... oriunde intră plugul în pământ / dai de un scut şi-o patrie de oase...".


Mă gândesc apoi (apropo de antisemitism), la anecdota pe care Nicolae Steinhardt a auzit-o de la Manole, amicul său alături de care - înainte de a-L descoperi pe Hristos - a încercat să fie un bun iudeu. Manole îi povestise despre un negustor ovrei a cărui prăvălie pe colţ purta emblema "La Jean". La celălalt colţ al străzii era magazinul "La Iancu". Ovreiul s-a botezat, românizîndu-şi numele în... Iancu. Ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decît "Conu Iancu jidanu"... Pe de altă parte, apropo tot de "iubirea de vrăjmaşi", apropo de orice vrăjmăşie topită atunci când eşti inundat de iubire şi vezi în cel pe care îl detestai un frate, cum aş putea uita relatarea aceluiaşi Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii: "Unde am fost pus într-o despărţitură, o adîncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atît de strînşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce priveşte vinovăţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă, îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi - considerînd ridicolul drept vorbă deşartă şi simţămînt inexistent - cunoaştem dintr-odată şi din belşug - sub cerul albastru - starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mîncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc."


Ceea ce povesteşte Steinhardt - metamorfoza suspiciunii şi a oricărei "agende secrete" într-o împreună bucurie - ţine însă de miracol, de taină. Şi Biserica (atunci când nu e luată drept partid politic sau focar ideologic, atunci când devine spaţiu şi timp liturgic) poate fi chiar locul de întâlnire pentru cei care Îl caută pe Hristos. Experienţa lui Nicolae Steinhardt este o mărturie că se poate. În afirmaţia lui Radu Jude mă poticnesc doar la acel radical "[B.O.R.] asta e şi nimic mai mult". Tocmai pentru că - atunci când (foarte rar), se trece peste legalisme şi alte -isme, se poate ajunge la credinţă, la asumarea paradoxului ei ("Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!"), la acel "altceva" care să "schimbe lucrurile". Nu este necesară situarea "în afara" Bisericii prin "autoexcludere"^[4]. Iar acel "altceva" este tocmai esenţialul pe care omenirea amăgită ba de una, ba de alta - nu de ieri, de azi, ci de la Adam şi Eva încoace, vorba preotului din Sieranevada lui Cristi Puiu - îl pierde din vedere, starea - de smerenie, de pocăinţă - despre care vorbea Dostoievski: "Fiecare om, în afară de propriile sale păcate, e vinovat şi pentru toate ale celorlalţi. Şi tot atât de adevărat e că, atunci când oamenii vor ajunge să-şi dea seama de asta, împărăţia cerurilor se va statornici pe pământ şi nu va mai fi vis, ci realitate." Ioan Alexandru: "... când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său / şi creşte-n ceilalţi în armonie...".