Regizorul concentrează câteva drame istorice ce cuprind perioada războaielor de 100 de ani şi a celor două roze într-o construcţie unitară cu o structură ciclică reliefată pe idei şi leit-motive. Punctând mersul în spirală al istoriei, porneşte cu sfârşitul piesei Henric IV, urmat de momente reprezentative din Henry V, Henry VI şi Richard III. Textul original este tradus, adaptat, jucat în olandeză şi titrat în engleză.
Kings of War joacă la New York doar cu câteva zile înaintea alegerilor prezidenţiale, anume parcă să avertizeze lumea de farsele abominabile ale istoriei. Ascensiunea la putere este prezentată de van Hove ca un fenomen ireversibil şi pustiitor, o apocalipsă căruia nimic nu-i poate sta în cale. Că e monarhie, dictatură militară sau democraţie, liderul unei naţiuni se instituie ca o emanaţie a unei conştiinţe bolnave ce domină şi reprezintă lumea într-un anumit context istoric. Conştiinţa deraiată a celor atraşi de egocentrismul puterii, ce fie că manipulează pârghiile politice, recurge la crimă sau magnetizează masele, pare să decidă soarta omenirii. În contextul unei democraţii, crima necesară pentru a netezi drumul către putere devine una morală.
Ivo van Hove a venit întotdeauna cu o arhitectură inovatoare a spaţiului de spectacol, de multe ori reconstruind scena şi auditoriul pentru a le reaşeza într-o relaţie relevantă. În producţia de faţă arhitectura este virtuală - spaţiul este extins sau multiplicat de prezenţa unor camere video ce aduc pe un ecran - dintr-o altă perspectivă - momente ce se desfăşoară pe scenă. Imaginile în direct alternează cu schiţarea unor evenimente de culise ce vizează jocul de background pentru legitimarea sau uzurparea puterii: comploturi, scene de pe câmpul de luptă (bătălia de la Azincourt) sau crimele politice. Între ele se interpun câteva cadre fixe ce revin obsesiv şi observă emblemele puterii: coroana, imaginea regelui pe catafalc.
Camera însăşi este o prezenţă scenică, purtată de un operator ce se deplasează printre actori. Ea este martorul şi rezonerul istoriei, ce surprinde şi imortalizează, punând de multe ori actorul în instanţe ubicue când ne vorbeşte faţă în faţă de pe ecran unde îi putem urmări îndeaproape expresia feţei în acelaşi timp cu mişcarea scenică. Un astfel de exemplu este gestul ritualic al încoronării prezentat de fiecare dată din profil (cu excepţia ultimei - Richmond sau Henric VII): covorul roşu se desfăşoară (uneori chiar de regele nerăbdător să intre în posesia coroanei - Richard III), regele păşeşte cu pompă urmat îndeaproape de coroana purtată pe braţele ridicate a celui din spatele lui. Tromboanele sună - dintr-o lojă situată în dreapta pe podiumul scenei - un imn funebru ce sugerează prerogativele schimbării. Actul încoronării nu este niciodată finalizat. Coroana pluteşte incert deasupra capului noului rege fără însă să se aşeze (sugerând efemeritatea puterii) - stop cadru - se rup rândurile, covorul roşu este scos din scenă. Coroana se întoarce în vitrină. Henric al V poartă uniformă militară, chipiu şi epoleţi de general.
Piesa începe cu un moment solemn în care toţi regii Angliei defilează din icoane pe ecran în ordine invers cronologică. Ultima imagine este coroana ce rămâne un simbol într-o vitrină; coroana este cea care-i posedă pe purtătorii ei - ca fata de împărat din poveste ce taie pe rând capetele prinţilor ce se încumetă s-o peţească şi nu-i pot îndeplini cerinţele. Regele este doar un instrument, un ales şi un exponent al puterii, la fel ca pleiada de duci şi alte personaje cheie - pioni ai istoriei ce se derulează în cicluri - cu roluri interşanjabile, aşa cum cei 14 actori se rotesc în cele 35 de roluri ale piesei. Coroana avansează impasibil prin meandrele istoriei lăsând în urmă pe regii războinici şi faptele lor. În timpul încoronării, ecranul întoarce chipul regelui ce exprimă stări controversate şi demonstrează diferite aspecte ale puterii: Henric V - forţă şi responsabilitate, interesele naţiunii primează celor personale, Henric VI - îndoială şi neputinţă, a cărui morală profund religioasă nu subscrie jocului politic, Richard III - paranoia puterii, egocentrismul, spirit malefic şi destructiv. Elementele de culise prinse în obiectivul camerei sugerează Turnul Londrei - un abator sau morgă unde sunt exterminaţi pe rând fraţi, prinţi, regi şi prinţese - obstacole în calea dobândirii coroanei, transfigurat într-un hol îngust şi alb de spital cu un pat pe care victima deja adormită, cu chipul emaciat stă atârnată de o transfuzie.
Compoziţia muzicală aparţine lui Eric Sleichim şi este inspirată de recviemuri renascentiste adaptate electronic şi acompaniate de un contratenor. Cantatele alternează cu inserţii de zgomote apocaliptice sau secvenţe de hard-rock, ce sugerează scene de război sau stări de haos şi instabilitate.
Cele patru ore şi jumătate petrecute cu regii războinici se derulează într-un ritm mai accelerat decât cel cu care am fost obişnuiţi urmărind o dramă istorică shakespeariană. Fundalul muzical şi derularea planurilor paralele de avanscenă şi culise pe ecranul ce redă în timp real sau istoric contribuie la această efervescenţă scenică ce nu-ţi lasă un moment de respiro. O pauză binevenită desparte cele trei secţiuni ale compoziţiei, grupându-i pe Henric tată şi fiu în primul act şi lăsându-l pe cel mai războinic dintre regi: Richard al III-lea să ocupe întregul act de după pauză, de-altfel cel mai izbutit dintre toate.
Intenţia lui Van Hove nu este de-a face un rezumat care să cuprindă trei portrete istorice din perioada războaielor de 100 de ani sau a celor două roze, ci de a compune un model politic cu puternice aluzii la contemporaneitate în viziunea celui mai mare creator de teatru din toate timpurile.
Scenografia şi costumele aparţin lumii moderne transgresând mai multe spaţii, fiecare cu semnificaţia lui. Scenograful Jan Versweyveld, colaboratorul de-o viaţă al regizorului propune un interior interbelic, un fel de laborator de război vizând camera de unde Churchill conducea operaţiunile de luptă împotriva Germaniei. Singura recuzită ce coboară din istorie e constituită din câteva elemente simbolice ce ţin de actul încoronării: coroana, capa de hermină ritualic aşezată pe umerii regelui şi covorul roşu.
Referinţele la contemporaneitate sunt reprezentate de monitoare TV, staţii şi camere video ce captează imagini de pe câmpul de luptă sau de pe coridoarele puterii. Pe măsură ce istoria înaintează, modelul politic începe să corespundă din ce în ce mai bine realităţii actuale. În această cameră Henric V ia importante decizii militare şi decide soarta ţării. El este înconjurat de supuşi loiali. Tot în această cameră se oficiază nunta cu Catherine de Valois care pune bazele păcii cu Franţa şi extinderea teritoriilor Angliei. Căsătoria - ca act de război demonstrează în acelaşi timp respectul şi aprecierea regelui pentru adversarul politic. Henric VI, incapabil să ia singur decizii, este înconjurat de o suită de consilieri oportunişti ce-şi văd de interesele lor şi nicidecum de ale ţării. O masă de ping-pong este adusă în mijlocul scenei în jurul căreia magistraţii, îmbrăcaţi ca oamenii de afaceri în costum, cămaşă albă şi cravată, se joacă cu soarta ţării uneltind împotriva ducelui de Gloucester, regent în timpul lui Henric VI. În sfârşit, Richard III rămâne în această cameră să-şi ducă singur războiul împotriva întregii lumi, părăsit până şi de ducele de Buckingham, partenerul său loial în efectuarea crimelor necesare.
Ultimul act selectează câteva momente reprezentative ale piesei Richard III pentru a compune un portret psihologic axat pe relaţia cu mama şi configurarea unui profil narcisic ce vizează o estetică a urâtului. Diformitatea lui Richard nu este fizică (fără cocoaşă, un mers uşor şarjat) ci mai degrabă morală, concretizată în câteva dialoguri cu regina Elisabeta, fratele - Clarence, regina mamă şi Anne - prima soţie. Richard n-a fost niciodată în graţiile mamei din cauza aspectului său respingător şi pentru că a venit în lume cu picioarele înainte. Ecranul întoarce un portret cu însemnele damnării: un fel de tatuaje - cicatrici brăzdează faţa surprinsă într-un rictus malefic. Richard nu poate iubi, dar se vrea iubit, complex care-i deschide o sete demiurgică de-a se impune şi a stăpâni. Declaraţia de iubire către Anne Neville după ce-i ucide soţul este un exemplu al fascinaţiei răului şi al urâtului camuflat în vorbe ticluite. Seducţia la nivel individual este extrapolată la nivelul unei naţiuni. Rechizitoriul ipocrit şi falsa modestie în faţa mulţimii, pus la cale de Buckingham, loialul său supus, este transformat de van Hove într-o repetiţie a viitorului act în prezenţa autorului ei moral. Interesant acest procedeu al punerii în scenă a cauzei pentru a sugera efectul aşezând cap la cap fragmente ale textului original.
Într-un moment de euforie, Richard scoate coroana din vitrină şi şi-o pune pe cap în timp ce se priveşte îndelung şi diform în oglindă. Oglinda întoarce o lume întoarsă în care cei mai odioşi şi mai egocentrici fii ai ei ajung s-o conducă într-un gol de putere prin care-şi fac loc vanitatea şi ambiţia. Richard rămâne singur doar în prezenţa camerei ce-i proiectează demonii conştiinţei pe ecran - chipurile răvăşite ale morţilor pe acelaşi pat de spital ce alunecă claustrofobic printre culoarele labirintice ale Turnului. În camera de război, Richard III ia loc la un pupitru cu 3 telefoane fixe din plastic în culori stridente, a căror formă clasică ne menţine într-o stare de incertitudine temporală. Un Richard globalizat şi poliglot manipulează cu abilitate scena politică a tuturor timpurilor până în prezent; vorbeşte pe rând la cele trei telefoane în engleză, spaniolă şi rusă cu Obama, Nieto - preşedintele Mexicului şi Putin.
Aluziile la contemporaneitate prin vestimentaţie, scenografie şi jocul actorilor potenţează fiinţa istoriei cu capriciile ei atemporale. Van Hove subliniază absurdul ce pare să sfideze o lume întreagă ce asistă neputincioasă la ce i se întâmplă. Delirul nu poate fi oprit, o ţară nu valorează mai mult decât un cal atunci când paranoia puterii se dezlănţuie. Richard este pus să alerge în jurul scenei şi să fornăie ca un cal nărăvaş. Din ce in ce mai repede, şchiopătatul se transformă într-un adevărat galop eliberator ce este o cursă în moarte - singura ce-i mai poate satisface vanitatea. "My kingdom for a horse" este expresia futilităţii puterii şi a revelaţiei preţului vieţii în proximitatea morţii. Richard (magistral interpretat de Hans Kesting) este un geniu al răului ce nu poate fi înfrânt, el obţine întotdeauna ce vrea. Părăsit de toţi, chiar şi de calul său mort, Richard îşi devine (precum Hogea lui Ion Barbu - Sfînt trup şi hrană sieşi) propriul cal - propria vahană - cu el fuge din această lume unde nu a fost niciodată bine primit.