Contact Improvisation a apărut ca urmare a manifestărilor postmoderniste pe scena dansului anilor '70, aducând noi dimensiuni motrice şi filosofice în spectacolul de dans - conştientizarea relaţiei minte-corp şi deconstructivism. Şi s-a dezvoltat mai mult ca un proces decât ca o tehnică de dans, fără a fi codificat într-un set de reguli pentru a rămâne fidel realităţilor timpului şi contextului în care se întâmpla.
Ca grup de artişti interesaţi de acest proces, am observat de-a lungul practicii noastre şi de-a lungul cercetării actuale că subiectul relaţionării este punctul comun între Contact Improvisation ca formă de dans, performance şi problemele / întrebările care apar în mod cotidian în relaţiile dintre oameni şi cu mediul înconjurător. De parcă momentul improvizaţiei prin contact ar fi o mică replică a unui moment din viaţă în care încercăm să înţelegem şi să ne descurcăm în relaţie cu ceva sau cu cineva...
Arta contemporană reflectă realităţile timpului în care trăim la fel cum a făcut-o arta în general de-a lungul timpului. Pentru că trăim un moment care se pretinde liber în gândire, expresie, manifestare, îmi pare irelevantă prezenţa metaforelor, măştilor, accesoriilor scenografice pentru a "ajunge" la privitor, sau cel puţin la privitorul pe care îl privim la rândul nostru ca pe un seamăn liber în gândire şi acţiune. "Spectacolul" pe care îl aduce Contact Improvisation este (psiho-)fizicalitate spontană şi compoziţie creată în timp real şi propune spectatorului să îşi ia libertatea de interpretare potrivită nevoilor sale estetice, practice şi / sau filosofice.
Existăm, simţim şi acţionăm în mod continuu relativ la ceva, în legătură cu cineva şi niciodată complet individual. Acest aspect naşte multe întrebări şi căutări atât la nivel fizic cât şi la nivel filosofic şi practic. Cine sunt eu? De unde şi până unde sunt eu şi unde începe celălalt sau exteriorul? Exist eu în absenţa celuilalt? În ce relaţie sunt cu celălalt? Ce este comun între noi şi ce este diferit? Sunt eu real? Ce este realitatea? Ce înseamnă a relaţiona?
Am început rezidenţa noastră de la ideea că atunci când credem că îl cunoaştem pe cel de lângă noi, încetăm să relaţionăm cu el. Astfel a relaţiona ar însemna să plecăm de la premisa că de fapt nu îl cunoaştem pe celălalt şi ar presupune o negociere continuă a unei realităţi comune. Negocierea implică nesiguranţă, căutare, investigare, atenţie, vigilenţă. Nu îl cunoşti pe celălalt, vrei să afli, întrebi, asculţi - relaţionezi.
De aceea cercetarea a fost guvernată de acest proces de căutare a realităţii în relaţie cu legile fizice, mediul în care ne aflăm, emoţiile, gândurile noastre, cel de lângă mine, cel care mă priveşte sau mă ascultă. Iar prezentarea noastră a fost un extras din cercetare la care publicul a putut participa ca spectator al contorsionărilor noastre relaţionale într-o primă parte, apoi a fost invitat să întrebe şi să investigheze şi să negocieze realitatea prin discuţii şi mişcare.
Cineva spunea că "atunci când crezi că îl cunoşti pe celălalt, eşti pregătit să îl distrugi". A cunoaşte sună uneori ca un capăt de linie, o concluzie bătută în cuie, un punct mort. A crede că ştii ceva, înseamnă să transformi acea cunoaştere într-o premisă de la care pornesc următoarele acţiuni. Din punct de vedere pragmatic această strategie ar putea fi funcţională şi folositoare; ştiu că scara este şubredă pentru că ieri am urcat pe ea şi s-a rupt o treaptă, deci astăzi nu pot să o folosesc cu încredere. Însă din punct de vedere relaţional, de multe ori o astfel de strategie ne face să ne izolăm şi să nu mai dorim să interacţionăm cu cel pe care credem că îl cunoaştem. Dacă ştiu despre tine că eşti nemilos pentru că ieri m-ai jignit, asta înseamnă că astăzi o să stau departe de tine. Iar dacă relaţionarea este un proces viu, în continuă mişcare, asta nu îmi permite să trag o concluzie despre tine.
Ce este viu se schimbă în fiecare moment al existenţei. Aşa că în relaţionarea cu cineva, a fi sigur că îl ştii înseamnă oprire, stagnare, blocaj. Chiar şi în relaţia cu propriul corp. Dacă ştii că fizic nu poţi să faci ceva, de exemplu să dansezi, sau să stai în mâini, această cunoaştere te face să te opreşti din a căuta, a studia capacităţile potenţiale ale corpului tău. Multe persoane cu dizabilităţi ne arată cum îşi pot folosi corpul pentru diferite activităţi sofisticate motric şi aceasta pentru că nu au rămas la concluzia că ei nu pot face ceva. Tot ce e viu este înzestrat cu un soi de potenţial magic, miraculos care de multe ori sfidează limitele cunoaşterii.
În cercetarea noastră am găsit o analogie între specificul relaţionării interumane şi forma de dans Contact Improvisation. Dacă a relaţiona înseamnă să fii mereu atent, vigilent, sensibil faţă de celălalt, în Contact Improvisation nu poţi să dansezi lângă sau cu celălalt fără să relaţionezi cu el în timp real. Dacă mă apropii de Smaranda şi cred că ştiu ce mişcare va face, asta mă împiedică să reacţionez corespunzător dacă mişcarea pe care o face este alta decât am crezut eu că va fi.
De aceea mă apropii, privesc, ascult, simt şi parcă graniţele pielii mi se lărgesc şi pot să comunic cu ea dincolo de ce ştiu şi înţeleg la nivel cognitiv. Sveta ne priveşte la rândul ei şi observă că o mişcare aparent banală devine captivantă tocmai pentru că se naşte ca o consecinţă organică în interacţiunea vie între mine şi Smaranda.
Să improvizez înseamnă să nu ştiu dinainte, să nu am un plan, să aflu pe loc cum fac ceva. Este un act care îmi cere să fiu vigilentă pentru a răspunde corespunzător detaliilor situaţiei care mi se dezvăluie în acel moment. Răspunsul este consecinţa unei relaţii cu ceva sau cineva. Ceva diferit de mine, din afara mea. Sunet, imagine, mişcare, obiect, condiţii fizice. Relaţia cu cineva cere şi mai multă atenţie pentru că implică mult mai multe elemente necunoscute. Pot să prevăd sau să observ că Sveta se apropie de mine, însă nu ştiu la ce distanţă faţă de mine se va opri, sau dacă mă va atinge, sau dacă îşi va lăsa greutatea pe mine şi cât de multă greutate. Aceste detalii deschid un dialog, o negociere corporală între noi două care stabileşte realitatea comună a acelui moment. Realitate care se prăbuşeşte imediat sub influenţa altor propuneri, mişcări, noi negocieri. Comunicare vie în timp real. Cred că uneori această "târguială" motrică, specifică improvizaţiei prin contact, pare abstractă, însă după câteva momente de contemplare capătă sens şi coerenţă pentru că aminteşte de felul în care ne trăim relaţiile în activităţile cotidiene.
Dacă lăsăm loc de negocieri şi renegocieri, relaţiile rămân vii şi mereu expasive şi surprinzătoare, dacă ne izolăm crezând că deja totul ne este cunoscut despre celălalt nu mai facem loc dialogului şi relaţionarea devine cel mult o relaţie statică, de proximitate.
Mai la dreapta, mai la stânga, pe jos, pe sus, ca mine, ca tine, haotic sau armonios, încet sau rapid, aproape sau departe, cu ochii închişi sau cu ochii deschişi, cu voce sau fără... negociere continuă a realităţii comune. Spaţiul în care următoarea secundă nu se ştie despre ce va fi, cum va fi, sau dacă va mai fi. Împânzirea rafinată a realităţii dincolo de mine sau de tine. Ceva care în izolare, nu poate fi trăit, poate doar visat.