Una dintre montările remarcabile ale acestei stagiuni este Furtuna, pusă în scenă de teatrul londonez Donmar Warehouse din Covent Garden, în regia Phyllidei Lyold. Piesa face parte dintr-un proiect de amploare - Donmar Shakespeare Trilogy - construit pe parcursul a patru ani, ce cuprinde: Iulius Cezar, Henric IV, Furtuna. Phyllida Lloyd este regizoare de film, teatru şi operă şi e recunoscută în lumea artistică prin manifestul său feminist materializat în producţii jucate în exclusivitate de femei.
Trilogia propune inversarea ordinii instituită în lumea lui Shakespeare unde toţi actorii erau bărbaţi. Regizoarea motivează că rolurile feminine ce pot fi jucate după o anumită vârstă sunt substanţial mai puţine decât cele de bărbaţilor. Prin urmare, demersul său artistic oferă oportunităţi de distribuire a femeilor în noi registre dramatice. Dar este în plus animat de ideea că piesele lui Shakespeare, atunci când sunt interpretate de un singur gen, emană o strălucire aparte inerentă structurii lor intrinsece.
Travestiurile, deghizările, închipuitele iubiri androgine prezente în mai toate comediile constituie o marcă relevantă a acestei structuri; genurile şi rolurile pe care le întruchipează devin în mod natural interşanjabile atunci când servesc unei cauze bune.
Phyllida Lyold propune o experienţă inedită prin interpunerea unei realităţi fictive între lumea audienţei şi cea a scenei. Şi întocmai această realitate unifică ideatic cele trei piese. Caracterele acestei lumi în interimat, menite să aducă un alt nivel de înţelegere şi de receptare a operei, sunt deţinute în penitenciarul din Bedford Hills, Westchester. Ele îşi petrec timpul de detenţie cochetând cu arta dramatică, interpretând roluri ce metaforic se apropie de condiţia lor şi care le deschid oportunităţi de evadare sau transcendere prin artă.
Insula din Furtuna - ca spaţiu izolat de lume, unde Antonio şi trupa sa sunt conjuraţi şi întemniţaţi de Prospero - este un creuzet de creaţie, un spaţiu magic al lumii ca teatru, transfigurat de Phyllida Lyold metaforic în realitatea închisorii. Ideea este concretizată încă din prima scenă dintre Prospero şi Miranda în care acesta îi evocă un timp dinaintea exilului pe această insulă numită literal: temniţă. "Canst thou remember a time before we came unto this cell?"
În aceeaşi măsură, Roma lui Cezar deprivată de libertăţi este asimilată unei închisori în timp ce prinţul Hal din Henric IV se simte constrâns, manipulat şi controlat între responsabilitatea sa de sânge şi fărădelegile lui Falstaff.
Procesul artistic este laborios. El se desfăşoară în afara graniţelor teatrului. În penitenciarul din Westchester, actorii şi personajele discută în detaliu opera în căutarea unor similitudini între profilul psihologic al eroilor shakespearieni prinşi în temniţele lor metaforice sau spirituale şi traumele celor care experimentează ad litteram viaţa ca închisoare. Ineditul demers indică deopotrivă importanţa procesului de distribuire în rol, în fapt de asociere a perechilor actor-personaj. Pentru că personajele-actori ce aparţin realităţii ficţionale vor rămâne aceleaşi pe parcursul trilogiei.
Configurarea personajului în multipla lui dimensiune de rol în instanţă al realităţii ficţionale şi rol-monadă al universului literar face alegerea mai dificilă pentru că presupune un joc ubicuu şi contextual ce trebuie să conţină şi să alterneze imperceptibil cele două dimensiuni. Dar tocmai această dedublare aduce originalitate montării, potenţând şarja ce rezultă din îmbinarea celor două surse de comic. Identificarea dintre personajele literare şi personajele-actori se dovedeşte a fi un act terapeutic pentru deţinutele ce se lansează în arta confesiunii şi încearcă o detaşare prin auto-analiză.
La intrarea în sala de spectacol, o nişă cu cărţi poştale segregate pe roluri poartă câte o inscripţie cu premizele celei de-a doua realităţi. Urmărind textul din colţul fotografiei descoperi câte ceva din destinul personajelor reale ascunse în spatele personajelor-actori.
Rolul principal al trilogiei este Hannah (pe numele ei real Judith Clark, condamnată la 75 ani de închisoare) care joacă pe rând Brutus, Henric IV şi Prospero. Ea este interpretată de Harriet Walter, actriţă prin excelenţă shakespeariană deţinând multiple premii pentru roluri principale cu Royal Shakespeare Company, Donmar Warehouse (Tony Awards, Olivier Award, Drama Desk Award). În Furtuna, celor două roluri (Hannah şi Prospero) li se adaugă şi cel al regizoarei (Phyllida Lloyd), realizând această corespondenţă inversă între autor şi personajul ce pune în scenă realitatea creatorului său.
Hannah conduce grupul dramatic al penitenciarului şi constituie un fel de mentor spiritual pentru restul deţinutelor pe care le iniţiază în arta dramatică. Deşi condamnată pe viaţă, Hannah îşi recunoaşte pe deplin greşelile şi îşi asumă deliberat condiţia despre care vorbeşte cu detaşare ca despre o a treia persoană. Ea este singura care va rămâne nealterată în spaţiul îngust şi neconfortabil al conştiinţei sale să-şi ducă mai departe destinul şi povestea.
Celelalte caractere îşi vor dezbrăca uniformele de penitenciar în ultima scenă din Furtuna (piesa ce încheie trilogia), şi-şi vor lua rămas-bun (nu fără regret şi nostalgie!) de la Hannah - magicianul ce le-a conjurat în tărâmul eliberator al artelor. Miranda (Ayesha - 22 de ani) o îmbrăţişează şi îi întinde o carte, pentru că Prospero le-a distrus pe ale lui deschizând simbolic, mai departe, refugiul către alte lumi. Jocul de scenă al Ayeshei afirmă condiţia ei bipolară înscriind în acelaşi timp stările în extremis ale Mirandei - cea care n-a cunoscut alte chipuri în afara monştrilor insulei - a cărei iubire se zbate confuz între bătrânul ei tată şi tânărul Ferdinand.
Spectacolul începe în stradă. La intrarea în teatru eşti reţinut de câţiva poliţişti ce asigură trecerea unui şir lung de deţinuţi legaţi între ei prin lanţuri groase şi grele. Spaţiul reprezentaţiei este amenajat ca un amfiteatru cu scena la mijloc şi înconjurat de un gard înalt de sârmă. În cele patru colţuri stau gardieni sugerând că atât scena cât şi audienţa se află într-o închisoare. Scena e lipsită de orice recuzită în afara unui pat de celulă şi un scaun înalt de arbitru de unde Prospero, cocoţat, îşi desfăşoară magia. Patul serveşte drept corabie cu două rânduri de pasageri aşezaţi ordonat spate în spate şi la mijloc, Ariel în picioare - ca un catarg - dirijează corabia către insula lui Prospero.
În contextul atelierului de creaţie, Ariel este interpretat de Sade - 26 de ani, spirit agitat, temperamental - ce mărturiseşte că noua ei experienţă o împiedică să-şi canalizeze negativ energiile.
Din scaunul de arbitru, Harriet Walter alunecă imperceptibil de la un rol la altul: Prospero ce conduce magic toată suflarea de pe insulă şi Hannah ce urmăreşte cu atenţie pe tinerele ei studente. Pe faţa ei se derulează stări amestecate de uimire şi satisfacţie - ca un regizor preocupat să exploateze la maxim capacitatea de improvizaţie a actorilor.
Arhitectural, structura pirandelliană a reprezentaţiei se desfăşoară pe trei nivele concentrice: audienţa, atelierul de creaţie (închisoarea) şi scena. Pentru că nu au posibilitatea de-a porni în căutarea unui autor, personajele penitenciarului, asemenea Ducelui de Milan, au la îndemână cartea - opera ce-i va ajuta să călătorească imaginar în marile închisori ale spiritului. Acolo se întâlnesc magic cu calmul vizionar al lui Prospero, eliberat de patima pedepsei şi furia răzbunării.
Cele două lumi ale închisorii reale şi ficţionale se suprapun, ele se diferenţiază scenografic, integrând scenete din Furtuna cu scurte momente de grup din viaţa penitenciarului. Vestimentaţia alternează între uniforma cenuşie, haine pestriţe şi improvizate şi costume punk strident colorate ce îmbracă monştrii insulei. Decorul insulei e încropit cu imaginaţie din jerbe de sticle de plastic amestecate cu zdrenţe şi legate între ele cu sfoară, răspândite peste tot, sugerând economia de mijloace din spaţiul închisorii. Caliban cel vesel cântă şi dansează acompaniat la chitară de Sycorax. Se insistă mult asupra perechii Sebastian şi Trinculo ce apar în câteva scenete în diverse costume estivale încropite ad-hoc. Rolurile magistral interpretate cu accent scoţian (Karen Dunbar şi Leah Harvey) transformă scena într-un musical cu efecte comice.
În amfiteatru, pe fiecare scaun stau un program şi o mică lanternă. Spectatorul acestuia va fi arestat după gratii în timpul celor două ore fără pauză ale reprezentaţiei. La indicaţiile lui Ariel, micile lanterne vor trebui aprinse şi orientate către centru pentru a anunţa noua ordine şi bunele auspicii reflectate în constelaţia de pe bolta insulei. Urmează o ploaie de baloane albe - dirijabile ce se îndreaptă către scenă - pe care se proiectează reclame-video ce derulează lumea dezlănţuită din afara insulei sau închisorii, spre care pornesc cei eliberaţi. Un sfârşit apocaliptic reaşază personajele în aceeaşi dispoziţie din expoziţiune pe patul-corabie propulsat de ultima muncă a lui Ariel. În spaţiul cenuşiu şi gol al temniţei, Hannah citeşte întinsă pe pat în timp ce Sycorax - care are şi ea de îndeplinit o sentinţă mai lungă - dă cu aspiratorul.
Ce aduce nou faţă de Pirandello această viziunea originală a Phyllidei Lloyd este dimensiunea temporală a unei inter-realităţi create în procesul artistic în decursul a patru ani, alături de proiecţia ei diversificată în operă unificând teme universale ale spaţiului shakespearian.
Notă: O versiune prescurtată a acestui articol a apărut în Revista Cultura nr. 562 din 9 februarie 2017.