Înainte de 1989, legăturile cu exteriorul au fost întrerupte şi de atunci învăţământul muzical specializat nu mai reuşeşte să redevină la nivelul la care s-a aflat până la începutul anilor 70'.
În învăţământul general muzica este de mulţi ani cel mai adesea prilej de batjocură sau amară corvoadă pentru copii - în loc să fie prilej de adevărată sărbătoare în orarul săptămânal - pentru ca la liceu să lipsească cu desăvârşire, exact la vârsta la care tinerii încep să se autodefinească printre altele şi în funcţie de muzica pe care o ascultă. De cele mai multe ori, date fiind condiţiile, nu mai au cum să o înţeleagă la adevărata valoare. Intre timp, a înflorit o industrie de învăţământ privat aşa-zis muzical destinat copiilor, care a plasat şi mai mult Muzica într-o zonă gri a unui tip de entertainment derizoriu.
Şi totuşi... pe acest fond destul de descurajant mai avem şansa de a privi cu un firav optimism spre viitor, datorită unor tineri şi foarte tineri muzicieni care reuşesc să facă performanţă la nivel internaţional, sfidând pur şi simplu prin pasiunea, energia şi puterea lor de muncă obstacolul de percepţie socială al domeniului artistic, arătând deja prin propriul lor exemplu că vocaţia de artist, de muzician, poate fi o opţiune de succes.
Am participat de curând la un turneu triumfal desfăşurat în Franţa şi Elveţia la începutul lunii februarie 2017, alături de Orchestra Română de Tineret, aleasă de compozitorul Vladimir Cosma să-i fie partener principal şi am avut bucuria de a aplauda concerte excepţionale ale căror protagonişti au fost minunaţi tineri muzicieni români.
Ştefan Cazacu - pentru prima data!
Scrisă de Serghei Prokofiev în 1952 pentru violoncelistul Mstislav Rostropovici - una dintre figurile emblematice ale artei interpretative la acest instrument - Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op.125 este încă la ora actuală unul dintre cele mai dificile opusuri scrise vreodată pentru acest instrument. În România nu a fost prezentată niciodată pe o scenă de concert (am găsit pe internet doar zvonuri cum că acum zeci de ani ar fi existat totuşi o interpretare aparţinând unui violoncelist rus dar... nimic confirmat) şi nici nu este consemnată o interpretare românească peste hotare.
Aşadar, o premieră absolută a fost cuprinsă în programul concertului Orchestrei Naţionale Radio din data de 17 februarie 2017, în care celebra lucrare, opusul de neatins, strugurele "prea acru" pentru a fi dorit, a fost luat şi asumat cu toată responsabilitatea de violoncelistul Ştefan Cazacu la doar 23 de ani, orchestra fiind condusă de dirijorul Cristian Oroşanu.
Ştefan Cazacu reprezintă de ceva vreme o certitudine din punct de vedere artistic, el uimind publicul de la Sala Radio cu strălucirea, forţa şi precizia interpretărilor sale, chiar dacă a fost vorba despre adevărate pietre de hotar ale repertoriului violoncelistic, precum Concertul nr. 1 de Şostakovici sau cel de Dvorak. Erau deja performanţe deosebite, raportate la vârsta solistului, numai că de această dată Ştefan Cazacu a dorit să arate şi mai mult.
Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestra op.125 de Prokofiev nu este doar o probă infernală de anduranţă şi dificultate tehnică, ci şi o provocare ieşită din comun din punct de vedere muzical, fiind un opus în care solistului - în pofida titulaturii de Simfonie concertantă - îi revine aproape tot timpul rolul principal în expunerea şi susţinerea travaliului tematic.
Încă de la intrarea în scenă, Ştefan Cazacu întâmpină publicul cu un aer deschis - încă puţin copilăros, ceea ce nici măcar nu este prea departe de adevăr - dar care, de la primele sunete, atenţionează faptul că urmează o abordare de pe poziţie dominantă a partiturii. Ştefan Cazacu rămâne copil - şi îi doresc mult timp de acum încolo - doar în ceea ce priveşte modul voluntar, de o inevitabilă candoare, cu care se abandonează actului interpretativ, servind doar muzica. Dar nimic mai mult. Restul este o impresionantă putere de concentrare, demnă de un artist matur.
De la primele schimburi "criminale" de poziţie eşti impresionat de modul suveran în care solistul reuşeşte să susţină şi să conducă o frazare pe spaţii largi care dau sens unei scriituri al cărei rost nu a fost de fapt acela (sau doar acela) de a testa limitele tehnice şi fizice ale unui solist fenomenal, ci şi acela de a crea o cutremurătoare frescă de factură post-romantică.
Prin modul în care a abordat această lucrare Ştefan Cazacu a arătat că ţinteşte foarte sus. Că poate fi nu doar puternic şi plin de energia tinereţii, dar şi înţelept, echilibrat şi capabil să controleze mental - lucrul poate cel mai important - un act solistic de dimensiuni epice. Momentelor de explozie ale unor lungi şiruri de pasaje de mare virtuozitate ce trebuiau susţinute în forţă, Ştefan Cazacu a reuşit să le dea un înţeles muzical. Şi chiar dacă per-total nu avea cum să nu existe o oarecare senzaţie de reţinere ca urmare a faptului că venea pentru prima oară în faţa publicului cu cea mai dificilă lucrare scrisă pentru violoncel (oricum, deloc evidentă pentru cei din sală) manifestată din punct de vedere tehnic - Ştefan Cazacu a arătat că este capabil de mari progrese, arătând că pentru el actul solistic va deveni tot mai mult rezultatul unui demers intelectual.
Arcadia - din nou împreună!
Cvartetul Arcadia s-a aflat în imposibilitatea de a mai concerta în formula consacrată, ca urmare a unui eveniment fericit! Ana Török - vioara I a cvartetului - a născut un băieţel.
Cele două concerte programate în cocheta sală a Palatului Tinerimea Română în data de 18 şi 19 februarie 2017 i-au readus din nou în formula completă, cei patru urmând să înceapă o sesiune de înregistrări cu integrala cvartetelor de Bartók.
Programul celor două seri a cuprins Cvartetul de coarde nr. 29, în Sol major, "How do you do?" de Haydn, Cvartetul de coarde nr. 2, op. 19, "Cvartetul Consonanţelor" de Pascal Bentoiu şi vestitul Cvartet de coarde în mi minor op. 59 nr. 2 "Razumovsky" de Beethoven în prima seară, al doilea program cuprinzând Cvartetul de coarde nr. 3 în do diez major de Bartók şi Cvintetul pentru două viori, violă şi două violoncele în Do major de Schubert, invitat special fiiind violoncelistul şi profesorul Marin Cazacu.
Cvartetul ARCADIA, compus din Ana Török şi Răsvan Dumitru (vioară), Traian Boală (violă) şi Zsolt Török (violoncel), reprezintă un mare câştig pentru muzica de cameră profesionistă din România în contextul în care - raportat la numărul de locuitori - la acest capitol fenomenul se situează la limita dispariţiei. Cei patru reprezintă cu siguranţă cea mai tânără formaţie camerală cu activitate şi recunoaştere internaţională, al cărui "punct de staţie" rămâne în continuare România.
Concertele lor - aşa cum a fost şi cazul acestora din urmă - sunt nu doar seri agreabile ci adevărate propuneri ale unor versiuni în care vocea personală a cvartetului ARCADIA se face tot mai pregnant auzită. Cele două programe au panoramat o vastă arie stilistică, care dincolo de dificultăţile tehnice, au arătat de acum experienţa celor patru muzicieni în a gândi unitar şi a concretiza artistic un brainstorming a cărui rezultantă este un discurs coerent şi captivant, cu sonorităţi care surprind noi paliere de percepţie.
Fie că este vorba despre Beethoven, Bentoiu, Bartók, Haydn sau Schubert, cvartetul ARCADIA propune deja nu doar pagini de excepţională valoare a scriiturii ci şi foarte interesante idei de interpretare a acestora.