Un însorit mijloc de noiembrie 2021 la Roma, Cetatea eternă unde pare că acum, în primele decenii ale noului mileniu, până și săpăturile arheologilor au devenit zadarnice în fața straturilor de civilizație - tăcute mărturii în piatră ale trecerii sutelor de generații - care nu contenesc să apară, indiferent cât de înapoi în timp ar vrea să ne ducă adâncimea acestora.
Toate aceste pietre, tot acest oraș - personificare a istoriei însăși -, freamătă parcă în continuare într-o coloană sonoră pusă în surdină, a pașilor de marș ai unor imense și nevăzute cohorte, care în mersul lor inexorabil înalță un salut perpetuu către un prag luminos al Cezar-ului absolut.
Cezar, această mitică și ubicuă prezență a antichității, chintesență a modelului de civilizație și de viață care astăzi a cucerit întreaga lume, este o prezență care transcede personajul istoric, al cărui sfârșit - prin pana marelui Will - a căpătat valențele unui tragism mitologic.
Și astăzi, ca dintotdeauna, tulburătoarele șleauri ale carelor romane, rămase în pavajele care nu contenesc să apară, strat peste strat, încă dezvelite ochilor noștri doar pe o infimă suprafață pe Via Appia Antica, și mai departe, coloanele, porticurile, zidurile, arcele și toată știința arhitecturii însăși, care acum se așterne dallinian de-a dreapta și de-a stânga drumului spre Colosseum, sunt acompaniate de muzică. Însoritul mijloc de noiembrie 2021 oferă ultimele zile frumoase pentru muzicienii ambulanți, iar cântecele lui Dylan, Clapton sau Scorpions sunt efemer întretăiate de susurul unui ken mânuit de un chinez fără vârstă sau ale câte unui pian electric pierdut în valuri de preludieri New Age. Tot acest sonor dă o notă de timidă ieșire dintr-o temporară convalescență pandemică, asemenea unei fugitive senzații de primăvară menită să te facă să uiți pentru o clipă de faptul că iarna, mai necunoscută ca niciodată, bate la ușă.
În astfel de zile, la Opera din Roma, am avut șansa de a asista la avanpremiera primei audiții absolute a operei Iulius Cezar a compozitorului italian Giorgio Battistelli, pe un libret care pornește de la piesa de teatru omonimă a lui Shakespeare.
Așadar, o operă contemporană, aparținând celui mai important compozitor contemporan italian, este a doua piesă (după Richard al III-lea) a unei grandioase viitoare trilogii.
Scrisă cu mână de maestru, trama sonoră se continuă în viziunea regizorală semnată de Robert Carsten și penetrant imaginată scenografic de Radu Boruzescu, de la primul tablou în care vedem parcă flash-uri ale Revoluției române din '89, continuând cu apariția unui Cezar cu posibile aluzii vizuale la Trump, din fericire rămase doar la nivelul interpretării fiecăruia, descriind o lume dură și ternă, care aparține exclusiv bărbaților.
Efect urmărit cu obstinație atât în discursul sonor - cameleonic, plastic, reptilian, învăluitor, voit tern prin prisma materialului sonor folosit, cu un modalism care nu se află consemnat ca atare dar subzistă prin valul mitic care domină întreaga atmosferă -, acest lințoliu vizual și sonor este fisurat doar de apariția Calpurniei, un flash, o apariție singular colorată, întruchipată pasional, cu o adâncă ardență de mezzo-soprana Ruxandra Donose, al doilea și ultimul nume românesc al acestei noi premiere.
Alături de cea a fenomenalul bas Clive Bailey, interpretul lui Cezar, vocea Ruxandrei Donose este singura care, așa cum se spune în rock și în jazz, taie mixajul, ieșind în evidență cel mai probabil datorită calităților... wagneriene. Este vorba, culmea, nu neapărat de volum, cât de frecvențe, mai precis de știința controlului acestora, calitatea și susținerea substanței vocale fiind în continuare prezentă și recognoscibilă în pofida unei scriituri cu salturi mari și un profil ritmic adesea excentric pragului de așteptare oferit de repertoriul "clasic".
Excelența nivelului întregii distribuții cuprindea nume total necunoscute pentru mine și probabil pentru o destul de numeroasă parte a cunoscătorilor de operă de la noi, experții din acest domeniu (poate cititori ai acestor rânduri) fiind, desigur, exceptați, fapt ce mi-a dat o - trebuie să recunosc - neplăcută senzație de izolare. Trăim, din păcate, în spațiul nostru cultural într-o extrem de săracă lume a "numelor mari", câteva la număr, câteodată nebănuind cât de bogată este, de fapt, această lume a culorilor artei lirice la nivel internațional.
Am avut șansa de a asculta un cântec nou, în spațiul anticelor ruine ale Romei. Un cântec nou despre o poveste devenită mit. Un cântec nou, despre care doar trecerea anilor ne va confirma sau nu dacă va face istorie în șirul poveștilor închinate Cezarului.
M-am simțit norocos că am fost - în fermecătoarea ambianță a teatrului de operă din Roma - martor la "al doilea șnur" al operei Giulio Cesare de Giorgio Battistelli și m-am simțit mândru pentru că acolo, pe scenă, am putut admira arta a doi conaționali: mezzosoprana Ruxandra Donose și scenograful Radu Boruzescu.