O opțiune, aceea de a vizita scurt și niciodată îndeajuns de des diferite locuri din Europa și din lume (în timp ce în fața casei așteaptă răbdătoare mereu aceeași mașină autohtonă) și respectiv un șir de întâmplări, o mână întinsă cu un flyer care vestea un spectacol ce urma să aibă loc a doua zi pe scena teatrului Goldoni din Veneția, o întâlnire la micul dejun, urmată de o invitație venită "din scurt", la spectacolul cu Lohengrin din data de 12 februarie 2022 pe scena Operei Naționale din București, constituie fermentul articolului de față.
O superbă combinație de evadări, Veneția, Furtuna și Lohengrin, venite succesiv, dar și în concomitență, mi-a reconfirmat faptul că noi, oamenii, suntem eminamente clădiți pe, și din, povești, dintr-o viscerală foame de Libertate. O Libertate care deși ne este funciară, înseamnă pentru fiecare altceva și totuși același lucru, fiind mereu de neatins, ubicuă și în același timp de negăsit, ca și Fericirea, cu care se aseamănă, se adună și se confundă.
Cea mai recentă versiune a Furtunii semnată de Peter Brook la 95 de ani, la Théâtre des Bouffes du Nord din Paris, leagănul multor producții ale sale, reprezintă o versiune a textului shakespearian de doar 75 de minute, dorită a fi - după cum mi-a mărturisit o Doamnă a teatrului francez, Marilù Marini (în mai sus menționata întâmplare de a o recunoaște la micul dejun al hotelului), Doamnă care avea să întrupeze un Ariel de peste 70 de primăveri exuberant și plin de dor - o introspecție în cuvântul ecou și cheie al întregii piese și anume Libertatea.
O parabolă a Libertății și a eliberării, într-un text și într-o convenție teatrală marca Peter Brook, în care minimalismul mijloacelor de expresie lasă în prim plan textul, dând spațiu sensurilor încă de descoperit în una dintre ultimele piese scrise de Shakespeare (și ultima pe care a scris-o de unul singur, următoarele fiind scrise în colaborare cu John Fletcher). Totul într-un discurs care nu are nevoie de emoții, gesturi sau intensități extreme, publicul asistă de fapt la o succesiune de eliberări ale lui Prospero, care după Caliban și toți cei rătăciți în furtuna măiastru pusă în scenă de Ariel, o eliberează și pe fiica lui, Miranda, redând-o iubirii, pentru ca apoi, eliberat de povara puterii, să ceară publicului o iertare care reprezintă un ultim pas către propriul său drum spre Libertate.
Din fericire, în pofida vremurilor și a evoluției unor generații care par a se depărta tot mai mult de cultură - în general, nu mai vorbim de operă sau și mai mult, de analiza acesteia, - la noi încă se mai scrie cu pasiune despre acest fenomen. Și spun din fericire, pentru că parcă mai mult decât în cazul altor arte ale spectacolului, opera respiră și seduce nu doar prin sublimul dramatic al poveștilor care se spun pe scenă, cât mai ales prin lumea de umori, povești și interese - care devin și ele în mod inevitabil tot povești - din jurul acesteia. Iar pana celor care scriu despre acest fascinant fenomen, fie ei veniți sau nu din interiorul acestui domeniu, ascunde la rându-i alte interese și povești, înșirate într-un cameleonic lanț al slăbiciunilor, peste tot și dintotdeauna.
Subsemnatul va fi mai modest. Îmi voi permite să scriu despre Lohengrin ca unul care a văzut pentru prima oară live, integral, capodopera wagneriană, pentru simplul fapt că... acesta este adevărul. Deși grație minunaților dascăli Dumitru Avakian și Grigore Constantinescu, pe care am avut șansa să îi pot avea ca profesori la liceu și mai departe, după mai mulți ani, la Conservator, am învățat despre compozitor, despre lumea mitologică și filosofia acestuia, despre operă și muzică în sine, pentru ca ulterior să am șansa de a vizita casa compozitorului și Teatrul din Bayreuth, întruparea poveștii aievea, pe scenă, a constituit pentru mine o noutate absolută.
De aceea, îmi voi permite să adresez rândurile următoare mai ales acelora care, ca și mine, până în acea seară, nu au văzut acest spectacol, sau chiar această montare, pentru că aici vorbim despre o versiune regizorală care se ridică cu adevărat la înălțimea textului muzical și dramatic.
Voi începe cu concluzia: nu ratați acest spectacol!
Întâmplarea m-a adus cu doar o zi înaintea vizionării lui Lohengrin la București, în fața unei versiuni scenice fundamentale, semnată de unul dintre giganții istoriei moderne a regiei de teatru, jucată cu înaltă clasă și aducătoare de o emoție artistică ce a ținut publicul parcă cu respirația oprită de la primul la ultimul moment, într-un act artistic care a reprezentat o chintesență a cosmopolitismului, care cu siguranță s-a extins și la nivelul unui public de weekend aflat la Veneția cu doar o săptămână înainte de începerea Carnavalului.
Vizionarea lui Lohengrin în România, cu o concepție regizorală și distribuție exclusiv autohtone, m-au făcut să simt cu adevărat că acest aspect, cel al naționalităților celor implicați, nu are absolut nici o importanță atunci când vorbim despre Arta scrisă cu majusculă. Cei care au fost în acea seară la Lohengrin au fost așezați într-un fotoliu magic, care se putea afla oriunde în marile săli de operă ale lumii. Și îndrăznesc să afirm că cei care susțin contrariul nu pot avea argumente din zona rarefiată și atât de greu de atins a realelor emoții artistice pe un text atât de complex, de dificil și care cere o asemenea extraordinară anduranță, ci doar din detalii, care au devenit invizibile pe măsură ce orchestra și protagoniștii s-au încălzit.
Concepția regizorală marca Silviu Purcărete - cinematografică, cu adâncime a planurilor și a eclerajului, cu excelenta extensie a dimensiunii dramatice desfășurată într-un joc celest al alter-ego-urilor, dimensiune care a depășit cu mult zona uzitată a simplului comentariu și depășind condiția de simple umbre ale personajelor reale - au fost îmbrăcate scenic și vestimentar de marca Dragoș Buhagiar, o lume a citatelor, dar și a unei remarcabile prospețimi a modului în care îți poți cuceri publicul fără a-l agresa cu propria viziune. Mai presus de toate acestea, însă, cred că cei care vor veni la acest spectacol trebuie să știe că tot acest seducător, captivant, alert și totuși profund spectacol vizual este din fericire gândit ca un piedestal pentru Marea Muzică a acestei partituri, neconcurând nici o clipă cu aceasta, ci doar slujind-o și relevând - lucru cred foarte important pentru publicul de azi - dimensiunea filmică extraordinară pe care o are muzica lui Wagner, care - lucru evident mai ales pentru cine a putut vedea și Teatrul din Bayreuth, construit strict după viziunea lui - ar fi fost probabil cu adevărat împlinit artistic dacă ar fi prins și apariția celei de a VII-a arte.
În tot acest cadru regizoral și scenografic, cu o orchestră care iată că învață cum să țină în repertoriul curent un spectacol de această dimensiune, cu conducerea muzicală a lui Tiberiu Soare, determinantă pentru menținerea energiei și a coerenței întregului, aportul excelent de bine racordat emoțional în ciuda micilor scăpări a corului pregătit de Daniel Jinga, a alter-ego-urilor cu evoluții de premiu UNITER, într-un rafinat joc al posturilor, al schimbărilor de stare pe mișcări lente, de cumul și eliberare de tensiuni, a minunaților Iulia Isaev, Madeleine Pascu, Cătălin Țoropoc (toți soliști ai Operei bucureștene) și Marius Vlad Budoiu în rolul titular (invitat), în evoluții care au făcut ca toți cei prezenți să simtă acea atingere a eliberării de cotidian, a Libertății de a face parte dintr-o poveste pe care fiecare are dreptul de a o înțelege în felul său.
De la confesiunea și eliberarea de Putere prin Iertare a lui Prospero, la Libertatea neînțeleasă de muritori și accesibilă doar lui Lohengrin, ca slujitor al Sfântului Graal, esență a Libertății Absolute, toate ne sunt la îndemână, dacă alegem să fim disponibili. Să dorim să ne găsim acolo unde o mână ne întinde un flyer care anunță un spectacol... de orice fel.
(Notă: toate fotografiile sunt din spectacolul Lohengrin, Opera Națională București)