A asculta o melodie înseamnă să o asculţi acum, să o fi ascultat deja şi să fii pe punctul de a începe să o asculţi. (Victor Zuckerkandl)
Pe Oliver Sacks l-am descoperit târziu. Prima dintre cărţile traduse la noi mi se părea că are un titlu prea bizar ca să mă îndemne la lectură. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie suna a halucinaţie şi mi-am zis că nu e de mine. Ştiam totuşi de celebrul neurolog din articolele publicate în presa americană, pe care le citeam cumva în diagonală, fără să mă apropii cu adevărat de autor. Însă unul dintre ultimele lui texte, publicat în februarie 2015 în The New York Times, m-a impresionat până la lacrimi. Pus în faţa unui cancer în fază terminală, Sacks mărturiseşte cu o sinceritate brutală că se teme de moarte, dar, mai presus de asta, sentimentul dominant al ultimelor sale clipe este cel de gratitudine. Îşi priveşte viaţa de la înălţime, ca pe un peisaj distant asupra căruia proiectează perspectiva unei viziuni optimiste. În calitate de medic, ştie exact ce se întâmplă în corpul lui, dar se detaşează şi are puterea să fie recunoscător că a iubit şi a fost iubit, a dat şi a primit mereu ceva în schimb, a gîndit, a călătorit, a citit şi a scris. Mai presus de toate, spune Sacks cu câteva luni înainte de a muri, am fost "o fiinţă sensibilă ce a trăit pe această planetă minunată, ceea ce reprezintă un imens privilegiu şi o aventură".
Au trecut doi ani de atunci. Am citit de curând autobiografia lui Oliver Sacks şi a fost o încântare să descopăr înţelesul profund al cuvintelor sale. În mişcare. O viaţă te apropie nu doar de misterele creierului uman, studiate de-a lungul carierei sale de neurolog, ci şi de misterele unei existenţe fascinante. A plecat de tânăr din Anglia pentru a profesa în America, unde a trăit şi a muncit mai bine de jumătate din viaţă, dar nu s-a despărţit niciodată de pasiunile lui. Motocicletele, călătoriile, scrisul şi înotul. Se simţea mai bine în apă sau sub apă decât cu picioarele pe pământ. Străbătea zeci de kilometri călare pe motocicletă, admirând natura şi savurând sentimentul de libertate pe care i-l dădeau drumurile neaglomerate pe atunci ale Californiei. A fost campion la culturism, nu l-au ocolit depresiile şi nu s-a ferit să încerce euforia indusă de substanţe interzise. Cu o naturaleţe ce arde pagina cărţii, îşi pune pe tavă în faţa cititorului timiditatea, intimitatea şi eşecurile amoroase. Orientarea lui sexuală, incapacitatea de a se apropia şi lega definitiv de oameni sunt descrise cu o sinceritate dezarmantă. Oliver Sacks şi-a găsit iubirea la 77 de ani, iar Billy Hayes a fost partenerul care i-a redat pofta de viaţă şi i-a stat alături până la sfârşit.
Autobiografia lui Oliver Sacks se citeşte ca o carte de aventuri. Este o explorare a vieţii şi a minţii umane, presărată cu poveşti uimitoare, cele proprii şi cele ale pacienţilor săi. Rareori mi s-a întâmplat să savurez cu atâta plăcere un volum care, fără să fie ficţiune, îţi provoacă la fel de multă bucurie ca misterul ficţiunii. De parcă mă aflam în faţa unor pagini de literatură magistral ticluite, mă opream să admir frumuseţea câte unui pasaj. Mă opream să (re)ascult bucăţi muzicale pomenite în carte. Sau mă opream pur şi simplu să las cuvintele să se aşeze.
Oliver Sacks a fost un mare iubitor al muzicii, asculta cu frenezie compozitori clasici şi a utilizat muzica pentru tratarea unor cazuri medicale ce păreau fără speranţă. Mărturiseşte că a avut de două ori în viaţă halucinaţii muzicale. Iar la bătrâneţe, când mintea şi trupul începeau să îi joace feste, a aplicat el însuşi ceea ce auzim că se recomandă persoanelor în vârstă să facă pentru a-şi menţine creierul activ: a început să cânte la pian. Muzica l-a însoţit mereu şi asta o transformă cumva într-un fel de personaj secundar al cărţii sale. Sacks s-a simţit foarte apropiat de un alt medic contemporan cu el, Gerald M. Edelman (laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie sau medicină în 1972), care şi-a imaginat creierul ca pe un ansamblu, o orchestră fără dirijor care este capabilă să îşi creeze propria muzică. Edelman a dezvoltat teoria darwinismului neuronal, care sugerează că nimic nu este prestabilit la nivelul creierului, fiecare dintre noi ne creăm propriul drum, iar viaţa este drumul către găsirea individualităţii.
Muzica ce traversează paginile autobiografiei lui Oliver Sacks se imprimă în ADN-ul celui care o citeşte. Şterge graniţele temporale şi te ţine în momentul prezent al lecturii. Victor Zuckerkandl, un filosof al muzicii pomenit în altă carte a lui Sacks, Muzicofilia, spune că fiecare melodie pe care o ascultăm ne aduce aminte că trecutul nostru devine prezent, chiar dacă nu ni-l amintim, iar viitorul devine prezent, chiar dacă nu îl cunoaştem. Ilustrarea perfectă a acestor vorbe este amnezicul Clive, al cărui caz medical este descris în În mişcare. O viaţă şi prezentat pe larg într-un capitol din Muzicofilia. Chiar dacă nu îşi recunoaşte soţia sau prietenii şi nu ştie ce a făcut sau a spus în urmă cu cinci minute, Clive se schimbă radical în contact cu muzica. Oliver Sacks îl numeşte "the now that bridges the abyss". E atât de frumoasă expresia asta, că nici măcar nu încerc să o traduc. Mai prozaic spus, Sacks ne lămureşte că pacientul lui, incapabil să îşi amintească evenimente din cauza amneziei, e posibil să fie capabil să cânte, să interpreteze şi să dirijeze muzică pentru că "să îţi aminteşti muzica nu înseamnă deloc să îţi reaminteşti în sens vizual. A-ţi aminti muzica, a asculta sau a cânta muzică se întâmplă în întregime la timpul prezent". La fel ca găsirea propriului drum, ca scrierea unei cărţi, ca lectura ei.
*******
Pe Giorgio Fabbri l-am descoperit recent. Este interpret, dirijor şi compozitor, dar şi profesor la departamentul de neurologie al Universităţii din Ferrara. A fost directorul Academiilor Naţionale de Muzică din Adria şi Ferrara, are experienţă în muzicoterapie şi predă cursuri de dezvoltare personală şi profesională cu ajutorul muzicii. Crede că muzica ne face mai buni şi ne poate îmbunătăţi performanţele la locul de muncă. Lucrează cu firme şi corporaţii punând în practică rezultatele pe care le-a obţinut în urma studierii inteligenţei muzicale, pe baza a două metode create de el: Music Mind System şi Sound Genius. În 2010 a publicat cartea Come un'orchestra. Fare musica insieme per crescere insieme, un volum despre valoarea educativă şi socială a muzicii.
La sfârşitul lunii februarie 2017, Giorgio Fabbri a fost invitat la conferinţele TEDx Cluj, a căror temă a fost Going Beyond. Şi-a început discursul mărturisind că e obişnuit ca lumea să nu îl ia în serios atunci când spune că e muzician. Aude des replica: "Bine, bine, am înţeles, cânţi la pian, dar cu ce te ocupi tu de fapt?" Este de părere, la fel ca filosofii greci, că muzica nu este divertisment, aşa cum am putea avea tendinţa să credem, ci este destinată, potrivit lui Platon, să ne ajute să ne găsim armonia interioară şi să depăşim propriile limite pentru a intra în armonie cu universul.
Pentru a face cunoscute publicului prezent la TEDx convingerile sale, Giorgio Fabbri a recurs la muzică într-o manieră impresionantă. Mai întâi ne-a rugat pe toţi cei prezenţi în sală (câteva sute de oameni care au umplut Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) să ne ridicăm în picioare şi să fredonăm Rapsodia Română, de George Enescu. "Când cântăm şi când ascultăm muzică, se activează toate zonele din creier", a spus apoi pe un ton didactic. "Ştim foarte puţine despre creier, dar cred că suntem pe un drum bun şi studiile au arătat că muzica are această putere, de a activa diverse zone în acelaşi timp, ceea ce este un lucru uimitor". Apoi a continuat să ne poarte prin marea muzică a lumii pentru a ne arăta cum putem acţiona dacă vrem să ne depăşim limitele şi să găsim armonia din noi şi din lumea care ne înconjoară.
Am ascultat împreună cu cei prezenţi în sală câteva minute dintr-un concert de Bach în care tema muzicală este construită din repetarea câtorva note. Nu este deloc o repetiţie plictisitoare. Dimpotrivă, te ajută să îţi găseşti identitatea şi te ţine în viaţă. Apoi ne-a propus audiţia unei bucăţi muzicale de Mozart în care niciun fragment nu mai seamănă cu cel de dinainte, totul este diversitate şi explorare. Te îndeamnă să nu te opreşti niciodată, să nu te mulţumeşti cu ce ai şi să cauţi noul. Etapa următoare, Bach şi Mozart laolaltă, ne-a condus către Brahms. Trebuie să te transformi şi să evoluezi mereu. Lecţia finală pe care ne-a dat-o Giorgio Fabbri a venit de la Charlie Parker. Elogiu adus improvizaţiei, necunoscutului. Dar şi necesitatea de a fi conştient de faptul că prezentul este darul cel mai de preţ pe care îl avem şi pentru care trebuie să fim recunoscători.
"Frumuseţea va salva lumea", spunea Dostoievski. "Frumuseţea din noi există", a spus Giorgio Fabbri, doar că trebuie să fim capabili să o căutăm şi să răspundem prezentului cu gratitudine. Inteligenţa muzicală te ajută să ştergi graniţele temporale şi să trăieşti în armonia prezentului. "The now that bridges the abyss".